Conflictele interpersonale și nu numai

   Conflictele sunt inevitabile,
        certurile se pot evita.

Conflictele există în orice tip de relație și orice fel de grup, organizații sau națiuni. Sunt de altfel inevitabile iar motivele sunt varii:de la diferențe de educație, cultură, religie, la modul de a vedea viața, a crea principii și ghida după anumite valori. Dar dacă tot nu sunt evitabile măcar  pot fi ameliorate, canalizate constructiv pentru a permite tuturor să se simtă egali.Însă, din tot desenul conflictului, acesta este cel mai greu de depășit:concilierea.

Cele mai sensibile conflicte sunt resimțite într-o relație de cuplu, pentru că interesele comune afectează calitatea vieții amândorura(uneori și ale copiilor). Spre exemplu, dacă Maria dorește să-și petreacă vacanța la mare, iar soțul ei la munte, avem de-a face cu un conflict.Concilierea într-un mod cât mai plăcut este modalitatea prin care s-ar putea rezolva situația. Însă nu-i ușor pentru nimeni, mai ales dacă nu am învățat asta de copii.Apoi, intră în discuție și alți vectori (indirecți) cum ar fi: orgoliul, nevoia de  ultima decizie, banii etc. Așadar situația se poate complica și rezolvarea ei se amână, iar tensiunea se prelungește.

    Nu foarte departe de conflictele între cupluri sunt și conflictele între națiuni. O țară dezvoltată din toate punctele de vedere, care poartă un război cu o alta  inferioară, vrea de fapt să comunice ceva: că este o țară cu un cuvânt de spus, liberă, puternică, superioară,bogată;iar prin atac lasă să se înțeleagă faptul că  îi desconsideră și că sunt capabili să le arate asta.

   Tocmai de aceea, de-a lungul timpului războaiele și orice alte tipuri de luptă erau la modă și li se acordau valoare. Și atunci ca și astăzi se comunică prin lupte puterea, hotărârea, bogăția, agresivitatea, apărarea, ingeniozitatea etc. Singura mică diferență este că astăzi războaiele s-au modernizat și luptele de multe ori sunt ceva mai simbolice (dacă se poate spune așa). Dacă până nu de mult se ucidea parte din armată pentru a o împuțina și a-i reduce apărarea pentru a-i face vulnerabili și ușor de atacat și cucerit, astăzi se iau ostatici  pentru a crea presiune psihologică cu ajutorul căreia se crește vulnerabilitatea adversarului făcându-l ușor de atacat și cucerit(poate mult prea mult).

   Istoria omenirii este parte din noi toți.Este un trecut al nostru care a construit prezentul nostru din multe puncte de vedere. Doar că uneori s-a pus mult prea mult accent pe lupte, războaie, bătălii și cuceriri  decât pe ceea ce  însemnă ele.

     Așadar, se învață încă din școală că rezolvarea unui conflict se face prin luptă, că pentru a căștiga un drept trebuie să te impui (să ataci), că penru a rămâne cunoscut trebuie să te sacrifici, să fi erou și să mori.

   Nu cred că vreo carte de istorie sau vreun istoric ar putea învăța cititorul cum s-ar fi putut evita un conflict, cum de altfel nu știm cum ar fi putut câștiga ambele tabere altfel decât luptând.

    Cercetările din psihologia socială arată că într-o luptă câștigă doar unul, însă dintr-o alianță câștigă ambii (și câștigă mult mai mult).

    În organizațiile de astăzi se pune oarece accent pe raportul conflictual pe care îl studiează îndeaproape pentru a perfecționa modul în care se poate rezolva, dar și pentru a-l face avantajos pentru toată lumea.

    Rezolvarea unui conflict nu este treabă ușoară nici pentru specialiști. După lungi studii, au concluzionat că, dacă se înțeleg câteva principii, se pot face pașii importanți.

 

    1.Înțelegerea diversității: antagonism sau complementaritate?

 

Multe din conflicte (dacă nu chiar toate) pornesc de la incapacitatea de înțelegere și acceptare a diferențelor de cultură, religie, statut, bogăție.Se consideră că diferențele trebuiesc combătute pentru că adevărul nu poate fi decât unul singur.Dacă diferențele se confundă cu antagonismul, legea complementarității nu și-ar mai avea rostul. Însă și-l are.Pentru că, atunci când două lucruri sunt diferite se pot completa și rezultatul este mai bogat. Și se stabilește și un echilibru.

2.Exprimă conflictul

     Am  înțeles cu toții că se preferă violența și agresivitatea pentru a rezolva un conflict, dar nu știu câți am înțeles că așa  nu se câștigă foarte mult. Este adevărat că și prin luptă se exprimă un conflict, dar dacă el se poate face într-un mod asertiv oare nu este mai economic? Se consumă infinit mai puțin timp, energie, resurse iar câștigurile sunt mari.Efectele pozitive ale asertivității sunt recunoscute de multe științe mai ales de către medicină, care încurajează exprimarea dorințelor, plăcerilor, nevoilor într-o manieră pozitivă pentru că mențin sănătatea corporală și mentală. Psihosociologii vin în spijinul acestei teorii adăugând că asertivitatea ajută și la îmbunătățirea vieții de relație ( relație atât cu sine cât și cu ceilalți).

 3.Gestionează constructiv conflictele

     Nu este sănătos de gestionat conflictele în mod negativ/violent, însă nici să le îndrepți către tine nu este corect. Orice om are tendința de a se enerva, agita, reacționa agresiv. Să nu exteriorizezi aceste trăiri presupune să le îndrepți către sine, iar foarte multe trăiri înmagazinate vor trebui la un moment dat expulzate.Iar această expulzie va fi mai mult ca sigur una violentă și nu aduce beneficii nimănui.
    Pentru e te bucura de avantajele unor decizii corecte trebuie să evaluezi liber și degajat în ce situație te afli și care ar fi cea mai bună modalitate de acționare.Până la punctul de a alege trebuie să fi aplicat unul din pașii de mai jos:

Primul pas : nu dramatiza!
    Dramatizarea este un act sau mai bine zis un produs specific culturii patriarhale. De mult, când bărbații plecau la vânat, femeile rămase acasă alături de copii aveau tendința de a crede că întârzierea lor se datorează uor  tragedii.Erau însă îndreptățite să aibe astfel de idei pentru că nu aveau posibilitatea de a afla repede și concret ce s-a întâmplat și nu aveau posibilitatea să verifice. În plus, erau plecați la vânătoare într-o luptă directă și grea cu diverse animale feroce.Temerile lor erau de cele mai multe ori adevărate, iar asta le menținea tensiunile și dramatizările.
    Ierarhiile autoritare, religia conservatoare, orgoliile și teama de a pierde controlul au dus mai departe aceste trăiri care în aparență erau simple și nevinovate, dar și îndreptățite și justificate.În  societatea patriarhală se ucidea și pentru o privire și erau interzise gesturi care arătau afecțiune sau compasiune.
    Oamenii au evoluat și o dată cu ei s-au creat societăți, culturi și civilizații.Doar că în așteptare și tensiune oamenii și-au păstrat această tendință de a dramatiza. Nimic grav dacă acest mic act nevinovat nu ar bloca acțiunile și nu ne-ar ține ocupați de la a rezolva problemele și implicit conflictele.
   Am să specific un mic amănunt și anume faptul că noi oameni avem o anumită reacție- predestinată aș spune- în fața unei probleme și aceasta nu este deloc întâmplătoare. Pentru că noi am învățat-o de la mamele noastre. Cu alte cuvine, reacția pe care mamele noastre o avea cu noi când făceam vreo prostioară, o avem și noi când avem orice conflict și cu oricine ( cu mici excepții).
    Reversul dramatizării este umorul sau autoironia. Când problemele sunt foarte grave sau tragice este normal să reacționăm și să tratăm situația ca atare ( la o înmormântare nu se ironizează și nu se spun glume cum la o nuntă nu se plânge în hohote).
   Însă în multe situații este sănătos și  recomandat nu doar de psihologi ci și de medici-să râzi! Chiar dacă pare hilar, lipsit de seriozitate, imatur sau nenatural este mai bine să râzi sau să zâmbești pentru a nu ”ajuta” sistemul nervos să se blocheze și implicit să împiedice luarea de decizii. Poate ai auzit vreodată cel puțin o persoană care povestește că într-o situație X a văzut negru în fața ochilor. Ei bine știe bine acea persoană ce spune pentru că ea de fapt s-a lăsat pradă emoțiilor negative, a dramatizat și nu a mai putut vedea nimic altceva decât problema din acel moment.Cu siguranță în acel moment persoana respectivă nu a putut lua o decizie și deci nu a rezolvat problema.Cel mult a putut fi violent, agresiv sau să plece.
    Umorul cu limită și micile ironii ne scot dintr-o criză mai repede decât credem și o fac într-un mod elegant.
   
   Al doilea pas:comunică

    De câte ori nu ai auzit acest îndemn:comunică!? Știu că de multe ori pentru că este și normal.Este atât de important în orice să comunicăm încât nu s-au terminat studiile asupra beneficiilor și importanței sale.Nu doresc să discut prea mult despre ceea ce înseamnă comunicarea, dar doresc să fac o analogie între comunicare și iceberg pentru a evidenția dintr-o altă perspectivă (mai distractivă) sensul și importanța sa(accesează linkurile pentru aprofundare: Cate ceva despre comunicare și/sau Arta de a comunica)
    Compar o  situație conflictuală cu un iceberg care are mare parte din el sub nivelul apei, deci nu se observă și o mică parte deasupra. Partea de sub apă ar fi experiențele, evoluția, caracterul, temepramentul, modul de a înțelege și vedea viața ale unei persoane. Partea de la suprafață ar putea fi comunicarea. Fiind atât de puțin la vedere-deci comunicând puțin- nu se poate ști cât este de mare sub apă-deci nu cunoaștem experiențele, caracterul și omul ca tot unitar. Iar asta împiedică oamenii să fie alături unul de altul.Dacă însă comunicarea ar fi mai bogată-partea mai mare din iceberg la suprafață- am comunica eficient, am exprima nevoile, arăta nemulțumirile, deci am  rezolva confruntările și am evita conflictele.

    În al treile rând:acceptă diferențele caracteriale

     O bună capacitate a comunicării cu ceilalți este o condiție necesară  pentru a gestiona eficient conflictele, însă alegerea de a colabora cu celălalt/ceilalți și de a rezona, ne aparține; însă vine la pachet cu ceva: diferențe de caracter și chiar de personalitate. Este normal să fim diferiți și nu este suficient doar să știm, iar dacă atunci când avem de făcut echipă cu o persoană foarte diferită de noi nu colaborăm constructiv, faptul este pierdut.
    În natură și în univers în general, figurează legi opuse care au menirea de a asigura continuitate lumii dar și de a menține un echilibru. Există pol sud și nord,stimă și dispreț, iubire și ură, frig și cald, noapte și zi etc. Nu este însă necesar a crea antagonisme din orice.Cele care ni le oferă natura își au scopul lor, cele create de noi, nu. Dacă lăsăm de o parte polaritățile vedem că ele pot face echipă și vom putea fi actorii propriei scene cu final fericit.Așadar, în loc de a crede că celălalt este opus nouă, mai bine am vedea că ne este complementar, că ne putem îmbina calitățile, că putem crea o echipă, iar beneficiile vor fi foarte mari.
   
    Oricât de multe sau puține puncte ar trebui să urmăm pentru a avea succes nu trebuie uitat din vedere un simplu fapt: comunicarea începe din copilărie, se dezvoltă prin exercițiu și se aplică în doi. Când comunicarea nu este posibilă în copilărie rămân carențe, omul nu se dezvoltă armonios ca personalitate și mai târziu va avea conflicte cu sine însuți.Și cine își dorește un conflict intrapersonal?

Când spun băieții: ”Adio, mamă!”?

   

    A fi femeie și a crește un băiat nu-i treabă ușoară. De-a lungul postărilor mele am adus în lumină această teorie în ideea de a-l aduce în prim-plan și pe el. E clar că existența lui și ceea ce devine trece prin noi femeile iar dacă noi femeile vom înțelege ce etape parcurge și cum evoluează, atunci vom admite cât de minunat este barbatul.Și-l vom iubi așa cum merită.

    Prima și cea mai importantă femeie din viața unui bărbat este mama. Ea este  pentru el siguranța, protecția și înțelegerea de care are nevoie orice copil fără excepții. Abia după vârsta de 3 ani, copilul, începe să observe că are ceva diferit față de ea: că el este băiețel iar mama femeie.Însă starea de bine care i-o conferă această ființă minunată îi stârnește gelozie și din instinct o acaparează.O vrea doar pentru el și știe sigur că atunci când va fi mare se va căsători cu ea (și se va căsători cu ea, dar sub alta formă: fata va semăna cu mama). Această perioadă, foarte delicată, are la bază complexul lui Oedip (vezi și http://psihologiasufletelornoastre.blogspot.it/2012/04/complexe-si-frustrari.html) care nerezolvat va ține bărbatul la acest stadiu din cauza nerezolvării lui.
    Ajuns la vârsta de 7 ani,băiatul începe să se desprindă singur de mamă, iar separarea durează uneori și toată viața. El își construiește identitatea masculină în opoziție cu cea feminină.Își conturează duritatea masculină în oglindă cu sensibilitatea feminină. Își urmează instinctele în contrast cu supunerea cerută  de mamă.
    Freud spunea că ieșirea de sub atașamentul mamei este o trăire intensă și perfectă doar dacă depășește momentul de gelozie față de mamă când ea este în compania tatălui.Este momentul delicat în care apare importanța tatălui în devenirea fiului ca bărbat.
   Chiar dacă pare că băiatul este rebel el de fapt exersează această nouă stare și ignoră mama. Până acum a fost copilul mamei, acum trebuie să devină băiat. Iar băieții sunt neastâmpărați, jucăuș, nu iau nimic în serios, sunt răi, ciufuliți, dezordonați, certăreți. Fapte pe care mama le respinge, însă așa înțelege el că se va detașa de ea: făcând în contrast la ceea ce ea îl îndeamnă. Pare un stereotip însă natura l-a creat cu un scop: acela de a-i defini și oferi posibilitatea de a-l caracteriza.
      La 13 ani, autoerotismul  favorizează autonomia masculină. Este o nouă latură pe care o capătă și care-l lămurește asupra puterii erotice de care dispune. Este și momentul când pleacă din cuib în căutarea de noi experiențe și nu orice fel de experiențe, ci experiențe erotice. Acum când este responsabil de producerea propriilor plăceri și când îl încearcă noi senzații  plăcute de euforie îi crește încrederea în sine.Mama nu mai este unica sursă de producere a plăcerii. Doar sentimentele de culpabilitate și de tristețe față de mamă îl mai întorc la cuib. Și încă mai are nevoie de ea pentru că încă nu este pe deplin de matur să își construiască propriul lui cuib.Dar el o respinge pentru că simte că nu mai are nevoie de ea.
    Pentru că este la pupertate este și interesat de fete. Iar cum el este mereu neastâmpărat, jucăuș, nu ia nimic în serios, e rău și ciufulit, dezordonat și certăreț...este și mereu respins de ele așa cum și mama o face. Aceste ele seamănă cu mama iar refuzul lor nu este tocmai plăcut,ci din contră îi stârnesc ură și îl constrâng.Poate apărea complexul de inferioritate pentru că este într-o altă perioadă delicată în care trebuie să se schimbe și să evolueze pentru că înțelege că a fi mereu respins nu este bine și puterea lui erotică nu ar mai avea pentru cine să o folosească. Mama îl primește oricând în cuibul ei, ea îl place oricum chiar dacă uneori îi respinge acțiunile și felul de a fi.
   Spre sfârșitul pubertății, băiatul își găsește inspirație în mamă.Devine mai puternic și are mai multă voință de a evolua și de a schimba felul lui rebel și neglijent. Mama este prima care observă și cea mai subtilă schimbare și din nou îl place ți-l apreciează. Se simte din nou iubit și apreciat. Se simte în siguranță, protejat și înțeles.Ca în copilărie.
   Este mai pregătit să se avânte din nou cu elan către noi cuceriri, noi experiențe și noi trăiri. Începe să iubească și să se teamă. Simte și trăiește atât de multe încât devine confuz. Pierde controlul și rândul  experiențelor, iar asta îl contrariează, îl obosește, îl face irascibil și din nou nesigur. Femeile nu sunt ceea ce credea el de la mama lui că sunt.Ele nu-l primesc înapoi oricând și nici nu-l plac oricum. Nu observă și nu-i apreciează schimbările și evoluțiile în bine. Cer mereu de la el câte ceva și nu au răbdare.
    Este din nou dezarmat și mai confuz ca niciodată. Mama  nu l-a învățat subtilitățile feminine, sensibilitățile lor, micile secrete și nevoia feminină de a respinge un băiat doar din plăceri nevinovate. Îi reneagă locul important în viața lui ca băiat și o critică.dintr-o dată nu mai este perfectă și nici bună. Însă el se va întoarce la ea. Iar mama  neobosită îl primește.
     Pe când el își duce propriile lupte interioare, descopră că rivalul cel mai mare din viața lui- tatăl- este de fapt mai mult decât un aliat.El are deja experiența conviețuirii cu o femeie și este momentul în care acesta pătrunde în diada mamă-fiu. Rolul jucat de tată în viața tânărului fiu trebuie să fie unul ferm și jucat nu față de fiu cât față de mama acestuia care îi este soție și cu care doar el formează un cuplu. Băiatul este nevoit să renunțe la exclusivitatea pentru mamă și începe adevăratul proces de desprindere.
   Alt rol jucat de tată este de a întări masculinitatea tânărului băiat.Tatăl joacă acum cel mai important rol al său din întreaga evoluție a fiului:  trebuie să fie exemplul cu care băiatul să se poate identifica.Reprezentându-se ca băiat, se poate sustrage mamei.
    Cînd vedem cât de important este tatăl, înțelegem cât de mari sunt consecințele absenței sale: constituirea cuplului mamă-fiu (vezi și http://psihologiasufletelornoastre.blogspot.it/2012/03/relatia-mama-fiu.html ), locul tatălui luat de către fiu, persistența influenței mamei, dificultatea băiatului de a se maturiza afectiv și sexual.
    Pentru a-și dobândi virilitatea, băiatul trebuie să părăsească universul feminin. Timp de 9 luni a trăit în pântecele ei, apoi 7 ani printre fustele sale. Unele femei l-au scufundat în feminitate, altele l-au inhibat, altele nu i-au arătat modele masculine.Iar el cumva, va trebui să i se opună, să o refuze și să persevereze.    
   Tatăl este cel care-l învață cum să se poarte cu o femeie, care îi sunt micile secrete, cu ce arme să lupte, cu ce vorbe o poate cuceri, unde să-i caute în suflet pentru a o îndupleca. Băiatul se confruntă cu subtilitățile, cu răbdarea, cu calmul, cu înțelepciunea. Se ajută de farmec, de masculinitate, de șarm și  tandrețuri. I se dezvoltă simțuri subtile, noi viziuni și înțelege noi perspective. Poate chiar și să vadă prin ochii unei femei. Acum a devenit acel bărbat minunat de care orice tată ar fi mândru. Iar un bărbat minunat este mereu pregătit să-și construiască propiul cuib(însă sub atenta supraveghiere a mamei) pentru că abia acum face parte dintr-o nouă generație.
   Așadar, dragi femei...iubiți bărbatul minunat!Caci a trecut prinr-un lung și emoționant șir de schimbări...

Dragostea pasională și alte tipuri

 

 Ce este dragostea pasională? Este oare o stare emoțională tumultoasă ce conține  ”tandrețe și atracție sexuală,exaltare și durere , anxietate și destindere, altruism și gelozie” (Berscheid și Walster,1978,p 177).

   Dragostea pasională presupune atenție maximă la persoana iubită, reacțiile comportamentale scapă de sub controlul rațiunii , dragoastea este oarbă, defectele se convertesc în calități, distanța față de celălalt este trăită cu teamă, teamă ce devine obesivă și intensifică dorința de a trăi cât mai aproape de celălalt, de a primi dovezi ale iubirii.
   Faptul de a te simți îndrăgostit este unul comun și este ceva pe care îl învățăm de mici copii (”Albă ca Zapada”, ”Cenușăreasa” etc) și deci pentru care ne pregătim și la care visăm.Ne formăm o părere și un ideal, un imaginar și o așteptare cu care ne obișnuim să trăim, iar în momentul în care se concretizează ținem cu tot sufletul să fie pentru totdeauna (așa cum ni se spune la finalul poveștilor: și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...). Această dorință acerbă ne transformă dragostea în dragoste pasională în care nimeni și nimic nu mai contează, în care nicio variabilă nu-și mai are locul iat momentele de mici neplăceri sunt simțite ca drame și trăite cu deznădejte. Atitudinea devine una posesivă  și predomină teama obsesivă de a nu pierde persoana iubită fapt ce crește preocuparea de celălat mai mult decât ar putea fi nevoie.
    Dragostea este trăită de către toți oamenii acestei lumi în atâtatea moduri, cu atât de diverse intensități, sub atâtea zeci de contexte socio-culturale, încât a defini dragostea este ceva imposibil;iar a face distincția între feluri ale dragostei și a stabili limitele este ceva divin.Iar dragostea pe care încercăm noi astăzi să o definim și pe care o și simțim nu a foat așa de la început. La bază dragostea este un fenomen universal cu valoare de reproducere.Rașionamentul ar fi cam acesta: o femeie cu un bărbat formează o pereche pentru a se reproduce și perpetua specia. Doar evoluția omului a adus în acest context și o altă latură a sa: aceea de a avea grijă de celălalt; iar asta se poate numi dragoste.
    Partenerii pot fi legați și de un alt tip de dragoste: dragostea companională. Aceștia se iubesc însă într-o intesitate controlată,echilibrată, rațională, practică. Cei doi se susțin reciproc, se înțeleg și se tolerează. Își construiesc o relație bazată pe încredere iar viețile lor se împletesc aproape perfect. Problemele întâmpinate le rezolvă comunicând asta după ce disting gravitatea lor.Deși acest tip de dragoste pare opusul celei pasionale nu este așa. Ci mai degrabă o completare. Iubirea pasională poate fi resimțită de mulți, iar după ce văpaia dispare rămâne acestă dragoste companională care face relația să dureze mai mult și care sudează perechea.
    Într-o altă ordine de idei, dragoastea pasională este resimțită la începutul relației, iar dacă nu se sfârșește se transformă în ceea ce se numește dragoste companională.
    Studii făcute pe populație americană au descoperit că omaneii definesc și alte tipuri de dragoste: dragostea posesivă (este o dragoste pasională însă cu trăiri mult mai intense); dragoste pragmatică ( partenerii se aleg după anumite criterii pentru a pune bazele unei relații în care se satisfac nevoi materiale); dragostea altruistă ( dăruirea de iubire necondiționată și fără a aștepta nimic în schimb); dragostea ludică ( în care relația este considerată un joc, un mod de a etala puterea și de a câștiga; acest tip de dragoste nu durează mult timp, ci doar până când unul dintre parteneri se plictisește sau devine greu; de aceea mulți psihologi nici nu o consideră un tip de dragoste pentru că sentimentul în sine nu există).
     Alți psihologi consideră că nu trebuie categorizată dragostea și că aceasta ar conține oricum anumite dimensiuni comune doar că variază de la un cuplu la altul, de la o religie la alta, de la o vârstă la alta ș.a.m.d.
   Stenberg (1988) a propus un model triunghiular al dragostei iar acesta cuprinde: intimitatea- sudura sufletească, preocuparea față de celălalt, înțelegerea, respectul și valorizarea celuilalt; pasiunea-aspectele romantice ale iubirii, atracția fizică și sexuală; latura decizional-implicațională- centrată pe cognitiv, pe reprezentarea relației, pe colaborare, implicare, pe decizii și hotărâri.
   Cuplurile care reușesc să mențină triunghiul echilateral tind să fie cele mai stabile în timp. Să fie oare așa?
   

Lenea socială

   Max Ringelmann, un profesor francez a realizat un experiment pentru a evidenția eficiența individului în grupuri în realizarea diverselor sarcini în agricultură.Rezultatele au fost uimitoare iar psihologii sociali au dorit să reia experimentul.
    Ringelmann a pus un grup de muncitori agricoli să tragă de o funie și a măsurat cu dinamometrele forța cu care ei trăgeau. Aceași muncitori au fost măsurați și individual la aceași sarcină.
    El a constat imediat că atunci când o persoană este pusă să realizeze singur o sarcină depune mai  mult efort decât atunci când este în grup.Ba mai mult, în grup, forța depusă de fiecare persoană se diminuează pe măsură ce numărul de membrii din grup crește. Altfel spus, cu cât sarcina se împarte la mai multe persoane cu atât forța fizică individuală este mai mică.
    Efectul Ringelmann sau ” lenea socială”  cum a fost denumit mai târziu de către psihologii sociali se referă așadar la reducerea efortului individului ca urmare a creșterii numerice a grupului.
    Cercetătorii contemporani din domeniul performanței au sugerat că efectul Ringelmann are două explicații posibile:
1)Lipsa de coordonare- în condițiile de grup indivizii se pot încurca unii pe ceilalți trăgând de aceași funie.Din cauza celorlalți ei nu pot să tragă la fel de bine ca atunci când sunt singuri;
2)Pierderea motivației-această explicație are cauze psihologice și  aproape imposibil de elucidat. Tot ceea ce se poate spune este că indivizii pur și simplu nu sunt motivați să tragă cât de tare pot de funie considerând că o pot face ceilalți, iar ceilalți consideră la fel și așa mai departe.
   Ulterior, psihologi renumiți de la universități de prestigiu au reluat experimentul dorind astfel să clarifice această cauză psihologică:lipsa motivației. Însă cu orice experiment făcut se întărește ideea că individul depune mai puțin efort atunci când este în grup și mult mai mult efort când este singur. Și deși cauza lipsei de coordonare este importantă cea a lipsei motivației este de departe principală.

Arta de a asculta

   Ascultă și vei fi ascultat! 

 

O deviză și un principiu pe care credem că le stăpânim.Stă însă în caracterul omului de a-și însuși valori, principii, idei și chiar filosofii de viață pe care în realitate nu le are sau pe care pretinde că le deține.

 

   Comunicarea este o dimensiune fundamentală în orice tip de relație, iar când nu se realizează în mod optim pot apărea probleme unele chiar serioase.

    Sunt foarte multe erorile în comunicare și cele mai frecvente sunt însăși lipsurile provenite din faptul că nu se  comunică deschis, sincer și se preferă a ține  ideile, emoțiile, nemulțumirile în interior ( fenomen cunoscut și sub numele de interiorizare) din motive de teamă ( ”Dacă i-aș spune m-ar respinge”), de slăbiciune (” Nu pot spune NU ), din orgoliu ( De acest lucru trebuia să-și fi dat seama singur/ă).

   O altă eroare este aceea de a te exprima vag sau la modul general punându-l în dificultate pe celălalt în a înțelege mesajul. Uneori se întâmplă ca celălalt să înțeleagă un alt mesaj chiar și atunci când ideea expusă a fost clară, concisă și la obiect. Deci...cu atât mai mult atunci când este vagă și fără precizie. Este clară necesitatea transmiterii unei idei cât mai clare și concise.

 

   Însă una din erorile frecvente și delicate este aceea a lipsei capacității de a asculta!

   Comunicarea este un proces foarte simplu prin care  exprimăm o idee sau o dorință unei alte persoane folosind un mijloc de comunicare prin intermediul limbajului (limbajul nu doar verbal ci și nonverbal).

  COMUNICARE = EXPRIMARE + ASCULTARE

Așadar, din nevoia  de a comunica ceva exprim o idee și ascult efectul ce l-am produs (sau rezultatul). Dacă se întămplă să comunic exprimând ceva fără a asculta este simplu de înțeles că am comunicat pe jumătate. Imaginați-vă două echipe de fotbal pe teren. Ce s-ar întămpla dacă ar juca doar o echipă și ar ține mingea numai și numai la ea. Cealaltă echipă devine fără voia ei spectatoare la propriul joc.Bineînțeles că jocul nu este corect și că nu se respectă regulile.Nici un învingător nu va fi.

     Dacă în astfel de situații se poate respecta adversarul și i se dă șansa de a fi partener la un joc, atunci de ce și în alte situații nu se întâmplă la fel?

  

În teoria tradițională a comunicării, exprimarea și ascultarea sunt faze distincte în care unul vorbește și celălalt ascultă și bineînțeles rorurile se pot inversa.Această inversație de roluri este foarte importantă și poate fi considerată ca o terță componentă mascată, care nu este la vedere și care prelungește ideea de comunicare și înțelegere. Pentru că ascultând (deci tac) reușesc să văd reacții, am posibilitatea să observ, să realizez ceea ce ai înțeles despre ce am vorbit, să văd expresiile și să deduc ceea ce ar trebui făcut pe mai departe. Tocmai de aceea ascultarea face circuitul comunicării complet.

Unii psohologi experți în comunicare au comparat exprimarea și ascultarea cu simbolul taoist Yin și Yang (principul feminin pasiv și principul masculin activ).

 

Să ne imaginăm jumătatea albă ca fiind exprimarea și jumătatea neagră ascultarea; în jumătatea albă este o mică părticică neagră ce ne indică ideea că în timp ce exprimăm ceva putem și asculta așa cum în jumătatea albă există o părticică neagră ce indică desigur că în timp ce ascultăm exprimăm cu siguranță ceva.

   Foarte mulți profesori universitari alături de ucenicii lor au arătat în nenumărate rânduri prin multe experimente că fără comunicare nu se poate și mai ales noi oamenii nu ne putem detașa de această componentă.Chiar și când nu ne dorim să comunicăm ceva de fapt comunicăm:că nu dorim ceva! (în acest caz să comunicăm). Acest mic paradox și-ar avea explicația în faptul că oamenii asociează comunicarea cu vorbirea, cuvintele și scrisul.

 

   Ascultarea

 

      În termeni comuni ascultarea este o activitate din spectrul auzului și dedicat sunetelor și cuvintelor.Ascultarea presupune decodificarea unor coduri și semnale pe care le primim prin diverse canale (aer, scris, desene, semne ce reprezintă diverse concepte).

  Ascultarea presupune îndreptarea atenției către cel care exprimă, iar ceea ce exprimă vine prin mai multe moduri ( cuvinte, voce, tonalitate, postura corpului, mișcările ochilor etc).

 

   Pentru a ști dacă într-o anumită situație asculți într-adevăr poți face un mic exercițiu: când te afli în fața unei persoane care îți exprimă ceva pune-ți câteva întrebări:

1)Ce vrea să exprime această persoană cu adevărat? Unde vrea să ajungă? La ce se așteaptă de la mine?

2)Cum se simte în interior? Ce emoții și sentimente o/îl înceracă?

3)Am înțeles într-adevăr ceea ce vrea să spună?

 

    După cum se poate deduce a asculta nu este ușor.Sau cel puțin nu la fel ca a exprima. A asculta presupune atenție și deci efort dar și foarte mult exercițiu. Este adevărat că trăim într-o societate unde nu suntem învățați să ascultăm ci doar să exprimăm. Nu învățăm ascultarea nici la școală nici în familie și avem șanse maxime să transmitem mai departe aceleași obiceiuri.Avem însă posibilitatea de a întrerupe cercul printr-o practică constantă.

 

Câteva defecte ale non-ascultării

 

-te lași distras de gânduri ce nu au legătură cu ceea ce asculți ( îți imaginezi ceva, visezi,încerci să faci conexiuni cu privire la unele evenimente de ieri despre ce ai fi putut face și ce consecințe ar fi avut etc)

-încerci să combați pe loc o problemă înainte de a avea toate datele ei și a lăsa puțin timp la dispoziție pentru a face un plan și a anticipa unele posibile răspunsuri sau reacții; în loc de a combate este mai eficinet să te concentrezi pentru a înțelege ceea ce ți se comunică;

-declari plictisitor un argument și exprimi pe moment dezacordul chiar și la nivel non-verbal (răbufnești,caști,clatini din cap în sens negativ, te încrunți);

-te entuziasmezi sau te contrariezi pentru o parte a problemei pierzând din vedere semnificatul general al unei conversații;

-oferi semnificație mai mare cuvintelor decât semnalelor non-verbale (privirea, gestica, expresia feței, postura, tonul vocii etc);

- te focalizezi doar pe conținutul explicit al mesajului proiectând valențele sale emoționale și implicațiile către planul relațional

 

 

    Ascultarea activă

 

Cum am scris mai sus, ascultarea reprezintă principiul Yin și deci este feminină și pasivă presupunând receptivitate. Nu este complet doar atât.Experimentele o spun.Este mai bine decât a nu asculta, dar pentru ca ascultarea să capete forma ideală este nevoie de o anumită strategie activă(partea albă din jumătatea neagră) pentru a îmbunătății legătura cu celălalt făcându-l să se simtă ascultat (așa cum și tu îți dorești să fi) și obținând mai multe informații utile și o mai bună înțelegere.Acest mod de a asculta este numit de către specialiștii în comunicare sub denumirea de ascultare activă iar strategiile sunt de trei tipuri:

1.manifestarea interesului;

2.cererea de informații;

3.semnale de înțelegere.

 

   1.Manifestarea interesului punctează o instaurare a unui contact direct cu interlocutorul pentru a demonstra atenția. În timp ce el vorbește tu îl asculți. Practic și concret acest lucru se concretizează prin:

-a ține un contact vizual ( a privi interlocutorul în ochi, dar nu foarte fix );

-a utiliza limbajul corpului ( a sta cu fața către cel ce vorbește, a exprima o mimică facială ce denotă interes, a te apleca către celălalt);

-redu la minim distrațiile (a nu privi ceasul, a nu te legăna, a nu te scărpina în cap, a nu te juca pe telefon)

 

 2.Cererea de informații poate fi foarte utilă pentru a înțelege mai multe idei dar și unde vrea să ajungă persoana respectivă. Sunt nenumărate motive pentru care această strategie este bine de urmat și exemplific aici câteva:

-invitație la un început de conversație (uneori servește la a sparge ghiața sau la a anima dialogul; te poți ajuta de fraze precum: ”Îmi povestești puțin...” , ”Ce crezi despre?...”, ”Aș vrea să știu opinia ta...”

-întrebări generale (aceste tipuri de întrebări lasă loc de răspunsuri elaborioase)

-întrebări precise (au în vedere fapte și detalii care interesează cel mai mult și care ajută interlocutorul să lămurească anumite aspecte;te poți ajuta de fraze precum: ”În ce sens tensiunea din acel grup te afectează?”)

-semnale de încurajare (se poate face cu ajutorul unor simple cuvinte: ”A, da?” , ”Desigur”; sau cu ajutorul unor gesturi sau alte semnale verbale: priviri, aprobări cu capul).

 

3.Semnale de înțelegere  servește la a reduce bariera ce se află inevitabil între două peroane mai ales între acele persoane care abia se cunosc. În acest fel se elimină obstacole în comunicare  și permite clarificarea rapidă a eventualelor probleme.Iată câteva exemple:

-rezumare și parafrazare ( se referă la a concluziona cele spuse de către emițător prin reluarea ideii dar cu propriile cuvinte;în acest fel se poate afla dacă cel ce a ascultat a înțeles bine iar cel ce a transmis ideea primește acest mesaj și deci are confirmarea că poate merge mai departe cu ideea;este o confirmare că ”ascultătorul” chiar a ascultat și este interesat )

-rezonare emoțională și empatie (este foarte important să înțelegem cuvintele și sensul lor însă în completare trebuie să înțelegem și emoțiile și sentimentele celuilalt;te poți ajuta de fraze precum: ”Am impresia că te simți intimidată”, ”Te văd tulburat”, ”Înțeleg că îți este teamă” )

 

      Ei bine ascultarea este un proces dificil, dobândit prin imitație și perfecționat prin antrenament. Este nevoie de voință și...muncă...multă muncă.

  Așadar comunicați, exprimați și ascultați!



De la deziluzii la noi oportunități

    Când o relație se sfârșește rău avem tendința de a spune: ”Gata cu dragostea!Am să închid porțile iubirii”.Este o reacție naturală care mai apoi poate deveni periculoasă și  poate ține pe loc viitorul.Însă, de la o deziluzii  la o noi oportunități...nu e decât un pas.

 Persoanele care își închid inimile își închid șansele. Cum după o noapte furtunoasă soarele nu spune niciodată că nu mai răsare, așa și noi după o dezamăgire dureroasă nu trebuie să închidem sufletele și să le răpim șansa de noi începuturi.
   A te transpune într-un alt personaj după o despărțire  nu este o soluție. Se  anulează orice urmă de autenticitate și libertate. Libertatea este benefică pentru că va lăsa la iveală durerea și tristețea închiderii unui capitol amoros. Nu e ușor să fi părăsit, trădat, înșelat, păcălit, însă este mai greu să creezi impresia că totul este bine și să ți la nesfărșit în buzunar o cheie care nu va mai deschide niciodată un lacăt.Să-ți vezi propriile răni și să simți propriile dureri e ca și când te-ai privi lovit de un zid din fața căruia nu te poți da. Este însă nevoie ca acel zid să se prăbușească pentru a se putea ridica un altul nou și mai rezistent.

     O relație încheiată dă naștere la deziluzii.Deziluziile dau naștere la incertitudini, iar incertitudinile adună în inimă neîncredere, nepăsare, ură și cine mai știe câte alte sentimente.

    Este normal ca unele relații să nu fie satisfăcătoare așa cum este normal să cumperi un disc al cărui autor să te dezamăgeasca cu prestația sa, cum este normal să se anuleze un tren, cum este normal să nu-ți placă un gust al unei prjituri al cărei aspect era cel puțin delicios. Dacă însă acorzi o șansă autorului și îi mai asculți un alt disc, dacă aștepți un alt tren pentru că trebuie neapărat să ajungi la destinație, dacă mai cumperi și alte prăjituri aspectuase...nu te grăbi să nu acorzi o șansă tocmai sufletuui tău.
 
    Cum recunoști o deziluzie
O deziluzie se simte și trăiește în interior.Tocmai de aceea este greu de identificat pentru că nu are un anume mod de a se exterioriza.Și totuși ceva ceva o trădează. Persoana dezamăgită privește cu seninătate către relația tocmai încheiată, chiar cu sentimentul că a fost mai bine că s-a întâmplat așa însă nu va mai dori alta. Se sperie de noi începuturi ( mai ales amoroase). Este atentă la ce persoane noi cunoaște. Nu mai crede în relații de durată.Caută părerile celorlalți cu privire la relații și le reține doar pe cele ce sunt în concordanță cu ale sale.Se dedică exclusiv carierei sau unui hobby de mult uitat sau neexersat. Generalizează frecvent (femeile/bărbații sunt toți/toate la fel) chiar dacă nu are legătură neapărat cu amorul sau iubirea.
   Cum anticipezi potențialul cuiva de a trăi o deziluzie
Fiecare om are propria istorie de viață, experiențe și propriul potențial. Din comportamentul, atitudinile și acțiunile oamenilor poți intui dacă după o relație eșuată va fi sau nu dezamăgit.
-La început caută iubirea absolută;
-Nu stă pe gânduri când vine vorba de a se implica într-o relație;
-Când se află într-o relație este mereu anxios din teama de a nu fi perfect sau la înălțimea așteptărilor partenerului/ei;
-Nu caută să-și repare greșelile ci se victimizează, se lamentează, iar suferința i se poate croniciza;
-Propria suferință și deziluzie o transformă într-o filozofie de viață.

    Această ultimă idee de a transforma propria deziluzie în filozofie de viață ține oportunitățile departe și greșelile se vor repeta la nesfărșit.
   Scurt ghid practic
*Găsește propriile scheme ce aduc relațiile la naufragiu (după ce îți cunoaște familia, după un an de relație, după primul concediu petrecut împreună, după ce îi ceri să va mutați împreună etc)
*Identifică micile aspecte care se repetă în fieare relație (îl/o critici, nu-i accepți prietenii, nu aveți activități împreună, fiecare partener a avut acealași tip de job)
*Nu pune mare preț pe experiența din relațiie trecute sau din viață în general;fiecare nou început este mereu diferit de ceea ce a fost în trecut.Pe măsură ce pui accent pe experiență se vor repeta negreșit.
*Când reîncepi o relație dă jos masca persoanei dezamăgite și trădate.O nouă relație are nevoie spontaneitate nu de demonstrații și certitudini.
*Nu fă noul/a partener/ă să plătească pentru ceva din trecutul tău de care cu siguranța nici nu știe.

   Tot de ceea ce are nevoie persoana dezamăgită este de a se asculta pe ea însăși, de a-și pune pe tapet propriile emoții, trăiri, reacții, greșeli, slăbiciuni și de a le modela într-o formă cât mai ideală.

Confortul echilibrului interior este atât de grandios încât apoi poți prinde aripi pentru că ești liber.

Restul...vine de la sine.

     

Efectul Pygmalion

  

  Introducere
În anul 1968, Robert Rosenthal si Lenore Jacobson îsi publicau lucrarea "Pygmalion in the classroom", inspirati fiind de opera dramatica a lui George Bernard Shaw, "Pygmalion". Din piesa lui Shaw se desprinde ideea ca locul unei persoane în societate este strâns legat de modul în care este ea tratata de ceilalti. Rosenthal si Jacobson concluzioneaza ca dezvoltarea intelectuala a elevilor este, în mare parte, un raspuns la asteptarile profesorilor si la modul în care aceste asteptari le sunt transmise.

Cei doi au formulat urmatoarele ipoteze:
 § profesorii au unele asteptari în ceea ce priveste performanta elevilor;
 § elevii raspund la asteptarile de comportament ale profesorilor;
 § performantele scolare sunt determinate si influentate de aceste asteptari.

Aceste ipoteze au fost probate si în scoli, iar rezultatele au fost conform asteptarilor.

Mitul lui Pygmalion
Mitul lui Pygmalion face parte din mitologia greaca, fiind considerat un mit al autodepasirii. Detractorii ideii îl considera mitul unui pervers sexual, mai concret al unui fetisist, alaturându-l incestuosului Oedip. Personal nu cred ca poate fi vorba de asa ceva, iar scurta lui prezentare vine sa demonstreze acest lucru.

         Pygmalion era regele Ciprului si sculptor (dupa alte surse doar sculptor) si a jurat sa nu se casatoreasca datorita promiscuitatii ce domnea în regatul sau. Sculpturile sale erau exceptionale, atragând chiar atentia zeilor, a Afroditei în mod special, care i-a servit si drept model. Pygmalion s-a autodepasit în cazul statuii unei femei, de care s-a îndragostit (ea era pura, spre deosebire de celelalte femei din regat). În timpul unui festival închinat zeitei frumusetii, sculptorul a adus o jertfa importanta pentru ca Galateea (numele dat femeii din statuie) sa devina însufletita. Dorinta i-a fost împlinita - acesta ar fi mitul relatat pe scurt.

     Experimente
Studiul original implica prezentarea de informatii false profesorilor în legatura cu potentialul intelectual al anumitor elevi selectati aleator (acestia au fost numiti "bloomers"). El s-a desfasurat într-o scoala primara din San Francisco cuprinzând elevi din primele sase clase. Initial li s-a dat un test de inteligenta, însa rezultatele nu au influentat alegerea.

La sfârsitul perioadei de cercetare s-a constatat ca elevii "marcati", si în special cei din clasele I si II, au avut rezultate mai bune chiar decât cei cu rezultate initiale superioare, dar care nu au fost scosi în evidenta. Astfel, cei numiti "bloomers" au câstigat în medie 12 puncte la coeficientul de inteligenta, în timp ce ceilalti si-au îmbunatatit performanta cu aproximativ 8 puncte. La elevii din primele rezultatele au fost si mai clare, raportul fiind de 28 la 10.

Explicatii
O posibila explicatie a fenomenelor implicate a fost data de catre Good si Brophy în 1980.
 § La începutul perioadei scolare, profesorii/învatatorii au asteptari diferite vizavi de elevi (ei nu sunt de condamnat, caci si le întemeiaza pe informatiile disponibile, uneori intervenind statutul social al familiei, sexul, rasa etc.);
 § Datorita acestor asteptari, ei se comporta diferit în cazul acestor elevi (dându-le sarcini diferite ca grad de dificultate);
 § Acest tratament le indica elevilor care sunt asteptarile, iar ei le vor interioriza, afectându-le activitatea academnica;
 § Daca nu se opune rezistenta activa, elevilor le vor fi afectate motivatia, aspiratiile, realizarile scolare;
 § Rezultatele (slabe sau mediocre) obtinute vor întari asteptarile profesorilor, care se bazeaza acum pe fapte obiective.

Se impune un comentariu: Profesorii nu trebuie condamnati, asteptarile initiale se bazeaza pe cele mai bune informatii disponibile. Totusi, ei trebuie sa încerce sa nu ramâna cantonati în aceste prime impresii, pentru a le acorda o sansa tuturor elevilor.

Este clar ca acest efect este real si trebuie luat în considerare de catre cei care trebuie sa-i învete pe elevii mai tineri.

Autovictimizarea și suicidul

    Pornind de la ideea că o persoană poate deveni victimă atunci când o alta o agresează în mai multe forme, putem spune, fără a reflecta prea mult,că o persoană poate deveni propria victimă atunci când îşi orientează procesul victimizării către sine.Acest proces poartă numele de autovictimizare.

        Forma cea mai gravă, o constituie suicidul. Acesta este considerat un act nenatural, iar cel care o desăvârşeşte este  anormal, bolnav mintal.În realitate nu este aşa. Astfel, există numeroase concepţii populare, în mare parte greşite cu privire la sinucidere.Şi anume:

-persoanele care vorbesc despre suicid, nu doresc în mod real acest lucru, motiv pentru care nu vor săvârşi fapta niciodată;

-suicidul se întâmplă fără nici un fel de  înşiinţare sau alarmă;
-persoanele sinucigaşe întotdeauna vor să moară.

         Aceste afirmaţii sunt false  mai presus de toate pentru că sunt suprageneralizări.Astfel, este adevărat că unii sinucigaşi sunt bolnavi mintal, dar nu toţi dintre aceştia ajung la suicid, la fel cum mulţi dintr cei sănătoşi mintal recurg la această metodă.
          Mai toate definiţiile date suicidului relevă elementul intenţional, adică faptul că persoana în mod conştient îşi suprimă  pripria voinţă.Astfel,Gunther Kaiser în 1986 defineşte suicidul ca fiind

“o acţiune  voluntară îndreptată conştient spre scopul suprimării propriei vieţii”.Această definiţie scoate în evidenţă elementele caracteristice  suicidului:acţiune voită a subiectului, starea sau nivelul de conştientizare a scopului,  orientarea acţiunii de distrugere către sine în vederea suprimării  vieţii.Suicidul poate fi diferenţiat de  o situaţie sau alta, cum ar fi accidentul sau o crimă mascată.

       Alex Thio în 1988, identifică la persoanele cu potenţial de sinucidere, că în demersul suicidului, există mai mulţi factori:

-„unii,ameninţă că se vor  sinucide, dar niciodată nu vor face acest lucru;

-alţii,încearcă să-şi suprime viaţa, dar nu reuşesc;
-şi alţii care reuşesc în comiterea suicidului.

   Ca urmare, putem vorbi despre  3 categorii de suicid:suicid-ameninţare,suicid-tentativă,suicid-reuşit.

Suicidul-ameninţare-Dincolo de aparenţe şi dincolo de mijlocul de ameninţare, pesoanele care ameninţă că se vor sinucide, îşi doresc mult mai mult să trăiască decât o spun sau o arată, dar asta nu înseamnă că nu o vor putea face la un moment dat, mai ales că, ei practic manipulează prin ameninţarea cu suicid persoanele din jur.

     Studiile arată că  în cel puţin 40% din cazuri, persoanele care ameninţă cu suicidul în prezent,au tentative serioase de suicid în trecut.

Suicidul-tentativă-Spre deosebire de cei care ameninţă că se vor sinucidă şi deci de cei care vor mai mult să trăiască decât să moară, cei care încearcă, sunt mult mai nehotărâţi, mai ambigui în intenţia lor.

    De foarte multe ori ei afirmă că nu le pasă dacă mor sau trăiesc.Drept urmare, ei comunică foarte neclar intenţiile lor suicidare şi implicit sentimentele ce ar conduce la acest demers.Dincolo de ceea ce doresc ei să ne transmită, să ne comunice,  ne oferă nouă în mod cert ideea că  totuşi suferă, că sunt depresivi sau că nu pot dormi, dar evitând să pronunţe cuvântul suicid.Aşa că, cei mai mulţi dintre ei, nu reuşesc să comunice intenţiile lor altor persoane.
     Studiile arată că între 14-53% dintre cei care încearcă să se sinucidă, nu sunt cunoscuţi ca fiind persoane care să fi încercat şi în trecut aceste gest şi nici chiar să se  fi ştiut intenţia lor.Iar când reuşesc să comunice ideea de suicid, nu este luat în seamă, tocmai datorită caracterului repetitiv al ameninţărilor şi totodată relativ, vag şi ambigu al acestuia.
     De multe ori, metodele pe care le folosesc în săvârşirea actului suicidar,sunt  dintre cele care reprezintă apelul lor disperat de ajutor, întru-cât ele lasă loc de salvare, de o speranţă.Cele mai frecvente metode sunt:tăiatul venelor, înghiţirea unei cantităţi mari de somnifere sau asfixierea cu gaz în casă sau în maşină.De cealalată parte, sunt metodele ce asigură un suicid reuşit, cum sunt împuşcarea sau spânzurarea şi se petrec în locuri sau în conjucturi care asigură de la bun început săvârşirea actului suicidar.
   Studiile arată că între 5 şi 10% dintre cei care încearcă să se sinucidă îşi finalizează intenţiile lor.    

Suicidul-reuşit-Aproximativ 2/3 din cei care se sinucid sunt cunoscuţi a fi având cel puţin o tentativă suicidară  în perioade anterioare.De asemenea , cei mai mulţi au comunicat direct sau indirect ideea lor suicidară altor persoane.

Însă, sinucigaşii reuşiţi sunt o  categorie mixtă, ce cuprinde pe de o parte, acele persoane care au vrut să se sinucidă, dar au fost salvate la timp şi pe de altă parte acele persoane care chiar şi-au dorit să moară.

    Pornind de la scrisorile lăsate de către sinucigaşii reuşiţi şi de la relatările  celor care încearcă să se sinucidă, se pot clasifica în 4 tipuri de sentimente suicidare şi anume:

Sentimente de scuză şi apărare în raport cu unele persoane;

‚Sentimente vindicative faţă de unele persoane sau faţă de sine.Acuzând pe alţii pentru mizeria şi distrigerea lor, ei caută să se răzbune, pedepsindu-i pe cei lăsaţi în urmă.Se mai pot simţi supăraţi pe ei înşişi, pentru o faptă rea sau urâtă.Spre exemplu, o persoană care ucide o alta, se poate sinucide pedepsindu-se pe sine.Acest tip de suicid este suicidul-remuşcare.
ƒSinucigaşii pot deveni mărinimoşi şi generoşi faţă de lumea pe care o abandonează.Ei cer ca după ce mor, cadavrele lor să fie donate şcolilor medicale, sau dacă sunt bogaţi, averea lor să fie donată instutuţiilor de caritate.
„Sentimente suprarealiste-ce pot apărea chiar în momentele de la sfârşitul vieţii.Tensiunea  puternică ce i-au condus la suicid începe să scadă şi un calm  copleşitor pune stăpânire pe ei.În acest timp, ei sunt dominaţi de sentimente suprarealiste.De exemplu,cei care-şi taie venele    spun că n-au simţit deloc durere, iar la vederea şi mirosul sângelui au fost determinaţi să se întoarcă la realitate şi la viaţă.Unii sinucigaşi au avut chiar orgasm, urmat de un setiment liniştitor de relaxare şi apoi somn confortabil şi adânc.

Deşi până în prezent, au fost elaborate multe teorii privind etiologia acţiunilor suicidare, ele pot fi împărţite în 2 mari categorii

I.Teorii psihiatrice

II.Teorii sociologice

 Diferenţa esenţială între cel 2 teorii, constă în faptul că, în timp ce teoriile psihiatrice  consideră că, există ceva rău cu persoanele care se sinucid,în timp ce teoriile sociologice consideră că nu există nimic rău cu acestea. Pentru unii psihiatrii,o boală mintală ar fi principala cauză a sinuciderii.      

   Pentru alţii, instinctul morţii, datorită mecanismelor de apărare a  eului, conduc individul către suprimarea  propriei sale vieţi.
   Iar alţii consideră drept cauze ale suicidului depresia, anxietatea,lipsa de speranţă, frustraţia adâncă, experienţa traumatizantă din copilărie. Teoriile sociologice, aduc în prim plan grupul de apartenenţă ca fiind cel responsabil de sinucidere.

    Ulterior  au fost elaborate noi teorii moderne, dintre care:

A.Teoria trifactorială, legată de numele lui Andrew Henry şi James Short

B.Teoria integrării statutului, dezvoltată de Jack Gibbs şi Walter Martin.

Oamenii sunt tot mai triști și deși autovictimizarea și negativismul sunt la modă, nu sunt deloc exemple și moduri de a trăi. Suicidiul și el, pare o formă salvatoare și o fugă de probleme. Pentru persoana în cauză, poate este. Pentru cei din jurul victimei, mai este oare?
 

  A.Teoria trifactorială este denumită aşa deoarece suicidul este determinat de trei categorii de factori: sociologici, psihologici, economici.

Suicidul este un act de agresiune orientat către sine şi datorat unei anumite forme de frustraţie în viaţă. Factorul sociologic constă în 2 subcomponente: sistemul relaţional slab(lipsa implicării individuale în realţiile cu alţii) şi restrângerea externă slabă. În privinţa factorului psihologic al suicidului, Henry şi Short, consideră că un superego puternic, care rezultă din “internalizarea disciplinei şi cerinţelor aspre parenterale” produce o inaltă “probabilitate psihologică” a suicidului.Raţionamentul implicat este acela că dacă unii indivizi au fost condiţionaţi de părinţii lor să-şi dezvolte o conştiinţă puternică, ei vor fi înclinaţi în mai mare măsură să se blemeze pe ei înşişi decât pe alţii pentru problemele şi frustraţiile lor.Şi, întrucât ei mai mult se autoblemează, decât blamează pe alţii, probabil se vor sinucide în loc să ucidă pe alţii.  Privitor la factorul economic, autorii arată că ratele suicidului cresc în timpul crizelor economice şi scad în timpul perioadelor de creştere şi prosperitate.Deci, perioada de criză şi de creştere economică este cauza principală a unor rate înalte  a sinuciderii.

      B.Teoria integrării statutului este reformularea teoriilor .Se  reţine numai suicidul egoist, deoarece explicaţiile privind cauzele lui, sunt cele mai puţin ambigue.În legătură cu această formă de suicid, Durkheim afirmă “suicidul egoist variază invers în raport cu gradul de inegrare a grupurilor sociale din care individul formează o parte”.

Depresia

 

 

     Depresia este o tulburare a dispoziției (stării sufletești) care determină copilul și adolescentul să se simtă trist sau să fie irascibil o perioadă lungă de timp. O persoană tânără care este deprimată nu se mai bucură la școală, la joacă și în compania prietenilor și poate fi lipsită de energie sau poate avea alte simptome.. Depresia poate dura o perioadă lungă de timp și poate avea o evoluție ciclică, cu perioade de boală urmate de perioade fără semne de boală. Depresia cronică, forma medie denumită și distimie, apare atunci când un copil se simte înfrant cea mai mare parte a timpului, timp de un an sau mai mult. Atât forma medie cât și forma gravă a depresiei poate fi tratată cu eficiență.
Până de curând se credea că numai adulții suferă de depresie în timp ce copiii și adolescenții nu. Acum se știe că până și copiii mici pot avea forme grave de depresie ce necesită tratament pentru vindecare. Oricum, simptomele depresiei la copil și adolescent sunt greu de recunoscut. Simptomele variază de la plictiseală la dureri abdominale și pot fi confundate cu simptome ale altor afecțiuni. Mulți copii și adolescenți care suferă de depresie nu primesc tratament adecvat pentru că simptomatologia nu este recunoscută. Variații ale stării sufletești și schimbări emoționale cauzate de depresie pot trece neobservate, considerate neimportante sau atribuite creșterii normale.
     Copiii și adolescenții cu depresie au frecvent și alte tulburari precum anxietate, tulburări de comportament asemănătoare cu hiperexcitabilitatea (hiperactivitate) cu deficit de atenție, tulburări de alimentație și ale procesului de învățat precum și serioase tulburări de comportament (comportament dezordonat). Aceste manifestări pot apărea înainte de a fi diagnosticată depresia la copil.

     În trecut se consideră că depresia este "toată în minte" și că o persoană cu depresie este capabilă să se însănătoșească de la sine. La ora actuală se știe că depresia este o afecțiune care necesită tratament și nu este un viciu sau o slăbiciune. Anii copilăriei și adolescenței pot fi dificili pentru copiii cu depresie și membrii familiei, în special atunci când boala nu este tratată. Netratată, depresia severă poate să dureze un an sau chiar mai mult. Depresia severă sau prelungită poate genera probleme precum dificultate în împrietenirea cu alte persoane și menținerea prieteniei, dificultăți la școală, consumul de droguri, comportament suicidar și alte probleme care se pot prelungi și la maturitate.

   Depresia se consideră a fi un dezechilibru al unor substanțe chimice numite neurotransmițători, care transmit mesaje între celulele nervoase ale creierului. Unele dintre aceste substanțe chimice, ca de exemplu serotonina, ajută la reglarea dispoziției. Dacă aceste substanțe chimice, care reglează dispoziția, produc dezechilibru la nivelul celulelor nervoase din creier, rezultă depresia sau alte tulburări de dispoziție. Specialiștii nu au stabilit până în prezent de ce se produce dezechilibrul neurotransmițătorilor. Ei cred că schimbarea aceasta poate apare ca o consecință a stresului sau bolii, dar ea poate apare și fără o cauză clară. Depresia la membrii familiei: copiii și adolescenții care au un părinte cu depresie au riscul de 3 ori mai mare de a face depresie decât cei ai căror părinți nu au depresie. Specialiștii cred că atât trăsăturile familiale moștenite (genetice) cât și conviețuirea cu un părinte care are depresie poate crește riscul copilului de a face depresie.
Depresia la copii și adolescenți se poate datora stresului, problemelor sociale și conflictelor familiale nerezolvate. Ea poate fi de asemenea asociată traumelor precum violența, abuzul sau neglijarea.
Copiii și adolescenții care au afecțiuni medicale serioase îndelungate, probleme la învățătura sau tulburări de comportament pot face mai ușor depresie.
 

Factori care cresc riscul de depresie la tineri

Câțiva factori cresc riscul de a face depresie la tineri:
- dacă un părinte sau un membru apropiat din familie are depresie: acesta este cel mai important factor de risc pentru depresie
- dacă au mai avut un episod depresiv, în special dacă primul episod depresiv a apărut la o vârstă mică
- dacă au afecțiuni medicale cronice, cum ar fi diabetul sau epilepsia
- prezența unei alte tulburări psihice, cum ar fi comportament dezordonat sau anxietate (neliniște, teamă)
- decesul unui membru al familiei sau prieten apropiat
- abuzul fizic sau sexual
- abuzul de alcool sau droguri.
Alți factori de risc și situații care duc la depresie sunt:
- fetele la începutul pubertății (până la pubertate fetele și băieții au același risc de a face depresie însă nu și după pubertate și la maturitate)
- violența în familie
- lipsa relațiilor sociale cu persoane de aceiași vârstă
- agresivitatea sau victima unei agresiuni

    Depresia în copilărie sau adolescența se dezvoltă treptat sau apare brusc. Copilul poate părea mai degrabă irascibil decât trist sau se simte plictisit sau deznădăjduit. Anturajul copilului poate observa la copilul cu depresie lentoarea în mișcări, insomnia sau agitația. Copilul poate fi autocritic sau poate avea sentimentul că cei din jur sunt prea critici față de el.
Aceste simptome de depresie sunt adesea subtile la început. În acest stadiu este dificil de asociat simptomele cu depresia și este greu de crezut că este vorba de depresie la copil.
Copilul cu depresie poate avea următoarele simptome:
- iritabilitate
- temperament violent
- dureri inexplicabile, ca de exemplu dureri de cap sau de stomac
- dificultăți în gândire și în luarea deciziilor
- somnolență sau insomnie
- modificări ale obiceiurilor alimentare care pot duce la creștere, scădere în greutate sau absența căștigului iî greutate, așteptat la copilul în creștere
- scăderea respectului de sine (scăderea încrederii în forțele proprii)
- sentimentul de vinovăție sau deznădejde
- oboseală permanentă sau lipsa de energie
- retragere din viața socială, ca de exemplu lipsa interesului față de prieteni
- gândul la moarte și gânduri de sinucidere.

    Diferențierea între diversele dispoziții normale și simptomele depresiei este de multe ori dificilă. Sentimentele ocazionale de tristete si irascibilitate sunt normale. Ele permit copilului să înțeleagă mâhnirea și să facă față obstacolelor din viață. De exemplu, mâhnirea adancă (pierderea grea) este un răspuns normal la o pierdere cum ar fi moartea unui membru al familie, a animalului de companie, pierderea unui prieten sau divorțul părinților. După o pierdere grea, copilul poate să rămână trist pentru o perioada lungă de timp. Cu toate acestea, dacă aceste emoții nu dispar după o perioada de timp și încep să interfereze cu viața personală a tânărului, copilul poate dezvolta simptome ale tulburării de dispoziție cum ar fi depresia sau tulburări distimice (depresie de gravitate medie pe perioadă îndelungată) care necesită tratament.
 
Principalele probleme ce se regăsesc la copiii și adolescenții cu depresie

- performanțe slabe la școală și la locul de muncă
- probleme în relațiile cu prietenii și membri familiei
- sarcina la vârstă tânără
- apariția unor boli organice.
Pentru depresia severă, copilul trebuie spitalizat, în special dacă a pierdut contactul cu realitatea (este psihotic) sau are gânduri de sinucidere.
Un episod depresiv dureaza în medie 8 luni. Chiar și cu un tratament de succes aproximativ 70% din copiii cu depresie vor avea un nou episod în următorii 5 ani. În timpul tratamentului pentru depresie copilul trebuie supravegheat dacă urmează corect tratamentul și participă la întâlnirile de consiliere conform indicațiilor, chiar dacă el se simte mai bine. O cauză des întâlnita de recurentă (revenire) a bolii este oprirea prea devreme a tratamentului.
Pentru a preveni alte episoade de depresie, trebuie recunoscute devreme semnele ce prevestesc depresia și trebuie stabilit diagnosticul și tratamentul de îndată ce aceste semne apar. O dietă echilibrată, exercițiile fizice și un bun sistem de suport social pot ajuta la prevenirea depresiei.

Sinuciderea și depresia

Depresia netratată poate duce la sinucidere. Semnele care anunță o tentativa de sinucidere se modifică cu vârsta. Semnele care anunță o tentativă de sinucidere la copil sau adolescent includ preocuparea pentru moarte și sinucidere sau ruperea recentă a unei relații de prietenie. Adolescenții cu depresie au în mod special un risc crescut pentru sinucidere și tentative de sinucidere.. Fetele au tentative de sinucidere de două ori mai frecvent decât băieții, băieții au probabilitate mai mare de a reuși în tentativa de sinucidere decât fetele, pentru că fetele utilizează metode mai puțin periculoase și supraviețuiesc tentativei de sinucidere. Tentativele de sinucidere la copiii cu vârstă sub 12 ani sunt rare.

Tratament

Tratamentul depresiei la tineri este similar celui de la adulți cuprinzând consiliere psihiatrică și medicamente. Cu toate că medicamentele antidepresive pot fi eficiențe în tratarea depresiei, siguranța și efectele pe termen lung ale acestor medicamente la copii nu sunt încă în totalitate înțelese. Oricum specialiștii cred că avantajele tratamentului cu antidepresive depășesc riscurile la majoritatea copiilor cu depresie.
Mai puțin de o treime din copiii și adolescenții cu depresie primesc tratament. Aceasta se datorează în parte prejudecății că tinerii nu pot face depresie sau că sentimentele datorate depresiei sunt normale la vârsta lor. De asemenea, copiii nu caută ajutor dacă suferă de depresie, pentru că ei cred ca este normal să se simtă deprimați, ei vor învinovății altceva sau pe altcineva pentru simptomele lor sau ei nu știu unde să apeleze pentru ajutor. Copiii trebuie sfătuiți să ceară ajutor dacă se simt deprimați, trebuie învățati unde și la cine să meargă să ceară ajutor dacă sunt deprimați.
 
Tratament inițial

Tipul de tratament de care are nevoie copilul depinde de primul episod de depresie, de severitatea depresiei, de ceea ce a determinat depresia (probleme familiale sau probleme la școală). Dacă copilul are gânduri de sinucidere, depresie severă sau este rupt de realitate (psihotic) sau nu mai poate desfășura nicio activitate atunci este necesară spitalizarea.
Tratamentul depresiei la copil și adolescent constă în general din consiliere psihologica, medicație și educația membrilor familiei.
Consilierea de specialitate în depresie poate include:
- terapie cognitiv comportamentală, care se axează pe modificarea anumitor idei și a modelului comportamental (modul de a se comporta)
- terapia în grup care se focalizeaza pe relatiile sociale si personale si pe problemele legate de acestea
- terapia de rezolvare a problemelor, care este un tip de terapie cognitiva ce ajuta la gasirea unor solutii practice pentru aceste probleme
- terapia familiala ce ajuta la educarea si asigurarea confortului familial
- terapia prin joc pentru copiii foarte mici
- educarea membrilor familiei poate fi facută de personal medical atât prin informare cât și prin terapie familială. Unele dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le învețe membrii familiei sunt:
- să știe cum să verifice dacă copilul urmează îndeaproape planul terapeutic, cum ar fi administrarea corectă a medicamentelor și ședințele de consiliere psihologică programate
- să învețe metode prin care să reducă stresul ce apare în conviețuirea cu o persoană cu depresie
- să cunoască semnele recurenței (revenirii) bolii pentru a putea preveni această recurență a depresiei
- să cunoască semnele unui comportament suicidal, să poată evalua gravitatea acestuia și să poată lua o atitudine corectă în prezența acestora
- să învețe să recunoască semnele unui episod maniacal (semn de tulburare bipolară) care este un acces de energie exagerată sau irascibilitate.

Încurajarea copilului

Să facă în mod obișnuit exerciții, ca de exemplu să înnoate, să se plimbe, să se joace în fiecare zi.
Să evite alcoolul și consumul de droguri ilegale, de medicamente care nu sunt prescrise de către medic, terapii naturiste și medicamente care nu au fost recomandate de medic (deoarece acestea pot interfera cu medicația folosită pentru a trata depresia).
Să doarmă suficient. În cazul în care copilul are probleme cu somnul (odihna) trebuie:
- să meargă la culcare la aceiași oră în fiecare noapte
- să păstreze liniștea și întunericul în dormitor
- să nu mai facă exerciții după orele 17.
-să mănânce echilibrat. În cazul în care copilul are un apetit scăzut sau diminuat, se recomandă să mănânce mai degrabă gustări frecvente decât mese copioase.
-să fie încrezător că va fi bine. Gândirea pozitivă este foarte importantă în tratarea depresiei. Este dificil să gândești pozitiv atunci când ești trist dar e bine să i se reamintească copilului cu depresie că progresul apare treptat și necesită timp.
     În cazul în care apare orice semn de sinucidere (de exemplu un comportament agresiv sau ostil, gânduri excesive despre moarte, sau detașarea de la realitate) trebuie solicitat ajutorul cadrelor medicale, fie cel al medicului care îngrijește copilul, unui consilier cu experiență, medicului psihiatru sau serviciilor de urgență.