Familia traditionala

 

   Bert Hellinger a fost primul psiholog care s-a ocupat de sistelul relațional familial și care a dezvoltat teorii despre construcția familiei și ordinea ierarhică sănătoasă dintr-o familie.
    Bazele acestei idei provin din timpul celui de-al doilea război mondial, când bărbații erau obligați să părăseasca familia și să meargă pe câmpul de luptă. Cum familia rămânea brusc fără un membru, aceștia trebuiau să se reorganizeze pentru a supraviețui și nu de puține ori să dea un nou format familiei câtă vreme mulți dintre bărbați nu se mai întorceau acasă niciodată. Femeile rămase acasă, trebuiau să preia locul soților și din figura maternă deveneau dintr-o dată și o figură paternă, doar că se crea o confuzie în mintea copiilor care nu știau cum să își reprezinte sistemul familial. În unele cazuri, pentru că mamele aveau prea multe responsabilități, cereau de la primul copil/sau primul băiat să ia locul tatălui plecat. Așadar, din locul de copil, copilul trecea în locul adulților fără să aibă maturizarea necesară pentru a ocupa acest post.

    Ordinea sănătoasă în familie este de departe cea în care bărbatul este pe primul loc, el conduce și își hrănește și protejează soția și copii.Femeia îl urmează atât în ierarhie cât și in acțiunile și deciziile pe care bărbatul le ia. Apoi copii, care la rândul lor sunt importanți ierarhic în funcție de momentul nașterii lor (Fig.1).
    Încă de pe vremea când oamenii trăiau în peșteri sau case improvizate, această ordine a favorizat evoluția omenirii, supraviețuirea și perpetuarea speciei. Natura a înzestrat și  ea omul astfel încât să le fie ușor să se unească și să dea sens vieții. Pe bărbat l-a făcut puternic fizic pentru a captura hrana, tacit pentru a-și construi un plan de atac, cu o viziune și raprezentare spațiale superioare astfel încât să obțină hrana necesară, greu adaptabil la schimbări și mutări care îi permiteau însă să rămână stabil într-un loc pe care să îl cunoască bine, manualitate și dexteritate. 
                                                *********************************
    Să luăm un exemplu: oamenii din timpurile străvechi locuiau în peșteri. Bărbatul, care cunoștea locul și pericolele, pleca la vânat. O bună orientare în spațiu îl ajutau să recunoască locurile, o bună viziune să vâneze un animal de dimensiuni direct proporționale cu numărul membrilor familiei sale dar și un animal comestibil și sănătos. Bărbatul trebuia să vorbească puțin pentru a nu face zgomot și să piardă vânatul și să urmărească cu privirea îndelung (tocmai de aceea bărbații se uită îndelung după fete :) ). Acasă, femeia rămânea să aibă grijă de copii, să gospodărească și să asigure bunul mers al casei. De aceea, femeia este sensibilă, firavă, adaptabilă la mediul în care bărbatul ei o aduce, vorbăreață ( trebuia să învețe copii diverse lucruri) dar și ageră la minte pentru a îmbina puținele obiecte de care dispunea cu care să creeze un cămin  confortabil pentru bărbatul întors acasă, dar și protector pentru copii. Acest șablon este unul primar și extrem de simplu, dar evidențiează formula tradițională unei familii. Acesta se aplică și astăzi, iar acolo unde nu se potrivește întocmai apar disfuncții și dezordini. Deși ne considerăm evoluați și mult mai inteligenți decât strămoșii noștri, suntem prinși în propriile capcane cu repercursiuni grave asupra sănătății noastre psihice și fizice.
                                                                 **********

      Un prim aspect de bază într-o familie este cel conform căruia părinții oferă, iar copii primesc.  Niciodată invers, decât dacă părinții cer și au într-adevăr nevoie ( de regulă când părinții sunt bătrâni au nevoie de ajutor și le trebuie oferit). Părinții oferă hrană, protecție, iubire, afecțiune, siguranță iar copii primesc necondiționat. Uneori se întâmplă ca părinții fie să ceară ceva în schimbul celor oferite fie să ceară înainte să ofere. Nu este firesc, este o dezordine familiară și nu ajută sistemul în care sunt să fie unul sănătos și proprice pentru dezvoltarea și maturizarea copiilor. De regulă, părinții care cer de la proprii copii au propriile lor carențe. Copii trebuie să se opună și să ceară să rămână pe postul de copii, respectând ierarhia.

     Un alt aspect este cel în care femeia stă în stânga bărbatului, iar în stânga ei copii. În acest sistem, ordinea este respectată, ierarhia este corectă iar familia este funcțională(Fig.1).Fiecare își va cunoaște rolul și ce are de făcut, având toate șansele să fie fericiți. Când ordinea dintre soți se schimbă, bărbatul este și se simte în pericol, pentru că autoritatea sa este încălcată. Ea ar trebui să realizeze ceea ce face bărbatul (vezi exp de mai sus) dar fizic nu îi este permis). El ar trebui să aibe grijă de copii, să îi îngrijească să îi hrănească și să se ocupe de educația lor, lucru care nu îi vine mânușă pentru că nu este înzestrat cu acele calități necesare.(Fig.2). Ceea ce rezultă este un amestec de autorități, lipsă de respect, copiilor nu le sunt transmise valori de viață și nici modele de comportament care să îi ajute la maturizarea lor. 

Fig.1

Fig.2

 

 

 

 

 

 

       În cele mai multe cazuri, bărbatul care nu are postul cuvenit, va fi un soț și un tată absent (chiar dacă locuiesc împreună), nu se implică în viața de familie, poate dezvolta o dependență(alcool, droguri, jocuri de noroc), va lipsi destul de mult de acasă (dese întâlniri cu prietenii, cluburi, activități sportive sau se va implica peste măsură la servici). Și femeia care ia locul bărbatului își modifică comportamentul. Ea va deveni mai dură (își pierde din instinctele materne), autoritară, va lipsi din viața copiilor pentru că în cele ma multe cazuri va trebui să facă și activitățile soțului dar și ale ei de mamă si femeie). Poate deveni frecvent tristă, negativistă, lipsită de  timp pentru ea și copii, se va simți o victimă și neajutorată. Copii crescuți într-un astfel de sistem familiar sunt foarte afectați, dezorientați, își vor reprezenta greșit lumea pentru că ei o percep distorsionată. Cel mai probabil vor copia acest model pentru că li se pare normal și firesc. Pe plan emoțional nu sunt suficient dezvoltați și vor rămâne imaturi și lipsiți de voință chiar și la vârsta adultă. Nu excelează în creativitate, ci vor prefera să rămână mediocrii. Se tem de schimbări pentru că au stimă de sine scăzută, fără încredere în ei dar și în ceilalți.
    O categorie aparte o reprezintă familiile în care copilul, preia rolul unui părinte (pornind de la modelul familiilor din timul celui de-al doilea război mondial). Fig 3 și Fig.4 reprezintă (am ales imagini amuzante dar semnificative ) modul în care membrii familiei sunt nefericiți iar sistemul familial nu doar că nu este funcțional, dar este periculos și dăunător.

Fig.3

Fig.4

Acest lucru se întâmplă în familii unde tatăl este absent(atât fizic cât și psihologic) iar mama cere ajutorul unui copil pentru a prelua responsabilitățile  fie ale tatălui fie ale ei, deși ea ar trebui să lase locul copiilor în ierarhie și să ceră ajutorul unui alt adult, dacă tatăl chiar nu este prezent. Sunt familii din tipologia exemplului de mai sus, sau unde unul dintre părinți a decedat, sau în urma unui divorț.
 Copilul, care este imatur, nedezvoltat emoțional și fizic, face lucruri mai mari decât poate și înțelege. Evident că le face rău(chiar dacă intențiile sunt bune)și întreg sistemul este afectat. În primul rând, va suferi el pentru că este privat de atenție, afecțiune și protecție din partea părinților. Vor suferi părinții pentru că nu își vor permite să se impună, să conducă și să fie adulți, ci se vor transforma în copii care așteaptă de la proprii copii rezolvarea situațiilor. Și vor suferi și ceilalți frați pentru că vor intra în conflict cu fratele/sora care a devenit brusc mamă/tată și a cărui autoritate nu o pot respecta ceea ce va declanșa conflicte.
    Părinții vor oferii tot ce pot copiilor lor, dar nu pot oferi responsabilitățile lor, suferințele, obligațiile, problemele sau datoriile. Copii, pentru că își iubesc nespus părinții, se vor oferi să îi ajute și le vor prelua din greutăți cu scopul bine intenționat de a-i ajuta și de a-i vedea fericiți, dar din imaturitatea acțiunilor lor rezultă o dezordine greu de controlat. Când vor fi mari și adulți, vor avea o scăzută încredere în ei înșiși, nu vor putea avea relații stabile, vor prelua și transmite acelaș model familial în care au crescut și copiilor lor, vor fi agresivi și lipsiți de repere, instabili emoțional. Cel mai probabil, în timpul adolescenșei vor abuza de droguri, alcool sau jocuri de noroc pentru a mai detensiona din presiunea pe care o resimt. Foarte posibil vor avea comportamente antisociale cu ajutorul cărora nu doresc să facă rău, ci vor cere disperați ajutor, atenție și afecțiune.
    Un alt exemplu este cel al familiei divizate, în care copii, sesizând probleme dintre părinți, încearcă să îi unească și să îi țină împreună, punându-se între ei (Fig.5).

Fig.5

Copilul, din nou trece din poziția sa corectă din ierarhie și nu lasă adulților probleme. Este adevărat că el își dorește ambii părinți împreună și alături, dar acestea nu sunt responsabilitățile lui. Cel mai grav este, când nu copii decid asta, ci părinții, care în mod inconștient cer ajutor copiilor să le salveze relația de cuplu. Acești copii de obicei unici la părinți,cresc imaturi, urmând tipologia bufonilor(mereu amuzanți, zambăreți,glumeți, încercând să te facă să uiți de griji și probleme). În cazul familiilor cu cel puțin doi copii, acest eveniment marcant îi va separa și îi va întoarce unul împotriva celuilalt, iar părinții vor atrage de partea lor câte un copil pe care îl vor folosi ca armă și apărare. Acești copii vor crește în spirit competițional, se vor amesteca mereu în problemele celorlalți (vezi Pacificatorul-persoana din mijlocul problemelor ), vor vedea viața în alb și negru, nehotărâți.
   
     Copii trebuie să se diferențieze de părinți și să recunoască propriile lor limite, drepturi și responsabilități. Aceasta este adevărata iubire și adevăratul respect dintre membrii ei. Probleme și dificultăți există în mai toate familiile, dar ele vor trebui rezolvate de adulți fără a-i ridica la nivelul prea înalte. Vor avea timp când vor fi la rândul lor adulți (asta dacă nu cumva, paradoxal, părinții se vor trezi să devină părinți când copii le sunt deja adulți și le vor dicta ce trebuie să facă, încercând simbolic, să recupereze timpul pierdut).
    Pentru că, cele mai multe despărțiri sau probleme din interiorul familiilor este datorat dezordinii sistemului însuși, îți propun o reflecție asupra familiei de origine sau celei formate de tine. Te ajută să identifici dacă te încadrezi în unul din exemplele oferite și îți oferă o prospectivă și un punct de plecare pentru ați re-aranja viața. Mult succes!

Pacificatorul: persoana din mijlocul problemelor

   Respectă conflictele altora!
Cine crede că are dreptul de a se interpune între două persoane care se ceartă o face din două motive: vrea să fie în scena ce tocmai și-a deschis cortina și/sau pretinde că poate impune celor două părți pacea.
   O ceartă nu este plăcută pentru nimeni însă are efectele sale pozitive și deci avantaje: face ca doi oameni să își clarifice problemele și să evolueze.Unele persoane însă nu pot sta de o parte când cineva se ceartă și se pun în mijlocul lor, atribuindu-și singur rolul de salvator și mediator. Este o eroare periculoasă pentru toți chiar dacă inițial pare de ajutor.
   Cum identifici o persoană care se (auto)interpune în mijlocul problemelor:
-este un idealist incurabil și pretinde mereu la  happy-end;
-vrea să adune aprecieri și gratitudini pentru că a fost de ajutor;
-își pune la încercare abilitățile diplomatice ori de câte ori are ocazia;
-crede cu tărie că are multă experiență de viață și vrea să le-o împărtășească tuturor;
-de regulă nu are viață socială bogată, este singuratic și critic față de acele persoane care nu i-au acceptat ajutorul;
-își pune la dispoziție ajutorul fără să i se ceară;
-crează propriile scene de certuri între două sau mai multe persoane cu scopul de a interveni.

Efectele care le stârnește celor din jur:
-de respingere pentru că înrăutățește situația;
-de ambivalență pentru că alternează între cele două părți și nu este constant și fidel unei persoane sau idei;
-de criticism pentru că intervine întotdeauna;

   În politică se cheamă negociatori sau mediatori.Acestea sunt persoane care dotate în grad și abilitate diplomatic,  au ca temă a găsi acorduri și soluții periferice între două părți, națiuni sau situații.E un rol delicat și important fără de care orice stat ar suporta dezechilibre sociale și economice.
   Aceste calități diplomatice pot fi transferate și în viața de zi cu zi și beneficiile în aparență să facă intervenția dăunătoare și problema distructivă.Inclusiv mass-media folosește și promovează ideea de pacificator prin intermediul emisiunilor ce-și propun  să facă pace între persoane care se ceartă.Însă problema nu doar că nu se rezolvă, dar se și agravează.
    Cine se identifică și face exces  de noțiunea de pacificator nu urmărește pacea celor din jur cât își proiectează propriile nemulțumuri, probleme și frustrări asupra lor.Cu alte cuvinte, toate trăirile interioare  negative resimțite de către el le va căuta în jur și prin încercarea de a le rezolva problemele va dori de fapt să-și rezolve propriile situații.Nu este o modalitate corectă și eficientă de a-ți rezolva problemele, însă în lipsă de altceva sau din necunoștință de cauză  acționează prin terțe moduri.
    Atât de grave și adânci sunt problemele unor oameni, încât fac din personajului pacificator-o manie.Uneori pur și simplu nu pot să nu intervină și imediat își pun la dispoziție timpul și energia. Fără ca cineva să le ceară ajutorul se încarcă cu responsabilitatea de a rezolva coflictul.Fie că doi oameni nu-și mai vorbesc de mult timp, că mamă și fiică nu cad de acord în educarea copiilor/nepoților, că un cuplu trece prin momente tensionate și sunt aporape de despărțire, că șeful și angajatul nu au puncte de vedere comune cu privire la noile schimbări...pacificatorul este mereu acolo și nu dorește altceva decât să amelioreze situația.Nu contează care este situația conflictuală, contează că acea situație pare să-l fi așteptat pe el-pacificatorul.Și în majoritatea momentelor, consecințele sunt negative.Uneori pentru el însuși alteori pentru cine se încrede în ajutorul său și de multe ori pentru toți.Pentru el conflictele sunt necesare pentru că este unicul său mod de a se hrăni.
    Conflictele sunt într-adevăr necesare pentru a rezolva o situație sau o problemă și pentru a clarifica ceva cu scopul de a evolua și a trece la pasul următor.Însă sunt constructive când sunt rezolvate de persoanele implicate în mod direct și de altele când cei implicați solicită asta.
    Deși dureroase, conflictele servesc la detensionare, evoluție, rezolvare, aprofundare,maturizare, clarificare, înțelegere sau lămurire de situații, probleme, idei, noțiuni, stări și trăiri.Pacificatorul nu vede dincolo de conflict nimic altceva decât propriile proiecții(uneori distorsionate) utilizându-l ca pe un pansament propriului suflet.Nu înțelege nevoia celorlalți de a-și urma propriile instincte și de a le rezolva cu propriile unelte. Nu cunoaște nici că oamenii trebuie să fie responsabili de propriile acțiuni și decizii pentru a și le putea asuma.Nu știe că oamenii au nevoia de a da dovadă de maturitate, iar rezolvarea conflictelor sunt o dovadă.Nu crede că certurile și modalitățile de soluționare stimulează capacitatea individuală de înțelegere, de reflectare și comunicare.În acest fel va căpăta experiență pe care o va folosii în alte situații.Pacificatorul nu face altceva decât să inhibe nevoile celor din jur pentru bucuria lui de a ști că a rezolvat problema cuiva.
   Egoismul este o latură bine definită în personalitatea lui, pentru că vrea să conteze el mai mult decât problema în sine și dorește toată atenția.
   
    Oricât de mare ar fi o ceartă nu  interveni decât dacă ți se cere ajutorul din ambele părți.În aceste situații nu este vorba despre nepăsare, ci de respect.Certurile trebuie să-și urmeze propriul curs dat de către protagoniștii săi în timpul și ritmul dorit de aceștia. Pentru că oricât de repede și bine pare că a rezolvat pacificatorul situația, cei implicați se vor întoarce rapid la   situația generatoare de conflict sau la starea tensionata de dinainte.Acesta este un semn că cei doi nu au clarificat bine problema și nu au dat importanță în profunzime.
    Este bine de respins astfel de persoane care își însușesc profilul de pacificator.Făcându-l să iasă din acest rol faceți bine unui conflict care de acum va putea fi rezolvat corect și fără să mai aibă ramificații și complicații.
   
   

Conflictele interpersonale și nu numai

   Conflictele sunt inevitabile,
        certurile se pot evita.

Conflictele există în orice tip de relație și orice fel de grup, organizații sau națiuni. Sunt de altfel inevitabile iar motivele sunt varii:de la diferențe de educație, cultură, religie, la modul de a vedea viața, a crea principii și ghida după anumite valori. Dar dacă tot nu sunt evitabile măcar  pot fi ameliorate, canalizate constructiv pentru a permite tuturor să se simtă egali.Însă, din tot desenul conflictului, acesta este cel mai greu de depășit:concilierea.

Cele mai sensibile conflicte sunt resimțite într-o relație de cuplu, pentru că interesele comune afectează calitatea vieții amândorura(uneori și ale copiilor). Spre exemplu, dacă Maria dorește să-și petreacă vacanța la mare, iar soțul ei la munte, avem de-a face cu un conflict.Concilierea într-un mod cât mai plăcut este modalitatea prin care s-ar putea rezolva situația. Însă nu-i ușor pentru nimeni, mai ales dacă nu am învățat asta de copii.Apoi, intră în discuție și alți vectori (indirecți) cum ar fi: orgoliul, nevoia de  ultima decizie, banii etc. Așadar situația se poate complica și rezolvarea ei se amână, iar tensiunea se prelungește.

    Nu foarte departe de conflictele între cupluri sunt și conflictele între națiuni. O țară dezvoltată din toate punctele de vedere, care poartă un război cu o alta  inferioară, vrea de fapt să comunice ceva: că este o țară cu un cuvânt de spus, liberă, puternică, superioară,bogată;iar prin atac lasă să se înțeleagă faptul că  îi desconsideră și că sunt capabili să le arate asta.

   Tocmai de aceea, de-a lungul timpului războaiele și orice alte tipuri de luptă erau la modă și li se acordau valoare. Și atunci ca și astăzi se comunică prin lupte puterea, hotărârea, bogăția, agresivitatea, apărarea, ingeniozitatea etc. Singura mică diferență este că astăzi războaiele s-au modernizat și luptele de multe ori sunt ceva mai simbolice (dacă se poate spune așa). Dacă până nu de mult se ucidea parte din armată pentru a o împuțina și a-i reduce apărarea pentru a-i face vulnerabili și ușor de atacat și cucerit, astăzi se iau ostatici  pentru a crea presiune psihologică cu ajutorul căreia se crește vulnerabilitatea adversarului făcându-l ușor de atacat și cucerit(poate mult prea mult).

   Istoria omenirii este parte din noi toți.Este un trecut al nostru care a construit prezentul nostru din multe puncte de vedere. Doar că uneori s-a pus mult prea mult accent pe lupte, războaie, bătălii și cuceriri  decât pe ceea ce  însemnă ele.

     Așadar, se învață încă din școală că rezolvarea unui conflict se face prin luptă, că pentru a căștiga un drept trebuie să te impui (să ataci), că penru a rămâne cunoscut trebuie să te sacrifici, să fi erou și să mori.

   Nu cred că vreo carte de istorie sau vreun istoric ar putea învăța cititorul cum s-ar fi putut evita un conflict, cum de altfel nu știm cum ar fi putut câștiga ambele tabere altfel decât luptând.

    Cercetările din psihologia socială arată că într-o luptă câștigă doar unul, însă dintr-o alianță câștigă ambii (și câștigă mult mai mult).

    În organizațiile de astăzi se pune oarece accent pe raportul conflictual pe care îl studiează îndeaproape pentru a perfecționa modul în care se poate rezolva, dar și pentru a-l face avantajos pentru toată lumea.

    Rezolvarea unui conflict nu este treabă ușoară nici pentru specialiști. După lungi studii, au concluzionat că, dacă se înțeleg câteva principii, se pot face pașii importanți.

 

    1.Înțelegerea diversității: antagonism sau complementaritate?

 

Multe din conflicte (dacă nu chiar toate) pornesc de la incapacitatea de înțelegere și acceptare a diferențelor de cultură, religie, statut, bogăție.Se consideră că diferențele trebuiesc combătute pentru că adevărul nu poate fi decât unul singur.Dacă diferențele se confundă cu antagonismul, legea complementarității nu și-ar mai avea rostul. Însă și-l are.Pentru că, atunci când două lucruri sunt diferite se pot completa și rezultatul este mai bogat. Și se stabilește și un echilibru.

2.Exprimă conflictul

     Am  înțeles cu toții că se preferă violența și agresivitatea pentru a rezolva un conflict, dar nu știu câți am înțeles că așa  nu se câștigă foarte mult. Este adevărat că și prin luptă se exprimă un conflict, dar dacă el se poate face într-un mod asertiv oare nu este mai economic? Se consumă infinit mai puțin timp, energie, resurse iar câștigurile sunt mari.Efectele pozitive ale asertivității sunt recunoscute de multe științe mai ales de către medicină, care încurajează exprimarea dorințelor, plăcerilor, nevoilor într-o manieră pozitivă pentru că mențin sănătatea corporală și mentală. Psihosociologii vin în spijinul acestei teorii adăugând că asertivitatea ajută și la îmbunătățirea vieții de relație ( relație atât cu sine cât și cu ceilalți).

 3.Gestionează constructiv conflictele

     Nu este sănătos de gestionat conflictele în mod negativ/violent, însă nici să le îndrepți către tine nu este corect. Orice om are tendința de a se enerva, agita, reacționa agresiv. Să nu exteriorizezi aceste trăiri presupune să le îndrepți către sine, iar foarte multe trăiri înmagazinate vor trebui la un moment dat expulzate.Iar această expulzie va fi mai mult ca sigur una violentă și nu aduce beneficii nimănui.
    Pentru e te bucura de avantajele unor decizii corecte trebuie să evaluezi liber și degajat în ce situație te afli și care ar fi cea mai bună modalitate de acționare.Până la punctul de a alege trebuie să fi aplicat unul din pașii de mai jos:

Primul pas : nu dramatiza!
    Dramatizarea este un act sau mai bine zis un produs specific culturii patriarhale. De mult, când bărbații plecau la vânat, femeile rămase acasă alături de copii aveau tendința de a crede că întârzierea lor se datorează uor  tragedii.Erau însă îndreptățite să aibe astfel de idei pentru că nu aveau posibilitatea de a afla repede și concret ce s-a întâmplat și nu aveau posibilitatea să verifice. În plus, erau plecați la vânătoare într-o luptă directă și grea cu diverse animale feroce.Temerile lor erau de cele mai multe ori adevărate, iar asta le menținea tensiunile și dramatizările.
    Ierarhiile autoritare, religia conservatoare, orgoliile și teama de a pierde controlul au dus mai departe aceste trăiri care în aparență erau simple și nevinovate, dar și îndreptățite și justificate.În  societatea patriarhală se ucidea și pentru o privire și erau interzise gesturi care arătau afecțiune sau compasiune.
    Oamenii au evoluat și o dată cu ei s-au creat societăți, culturi și civilizații.Doar că în așteptare și tensiune oamenii și-au păstrat această tendință de a dramatiza. Nimic grav dacă acest mic act nevinovat nu ar bloca acțiunile și nu ne-ar ține ocupați de la a rezolva problemele și implicit conflictele.
   Am să specific un mic amănunt și anume faptul că noi oameni avem o anumită reacție- predestinată aș spune- în fața unei probleme și aceasta nu este deloc întâmplătoare. Pentru că noi am învățat-o de la mamele noastre. Cu alte cuvine, reacția pe care mamele noastre o avea cu noi când făceam vreo prostioară, o avem și noi când avem orice conflict și cu oricine ( cu mici excepții).
    Reversul dramatizării este umorul sau autoironia. Când problemele sunt foarte grave sau tragice este normal să reacționăm și să tratăm situația ca atare ( la o înmormântare nu se ironizează și nu se spun glume cum la o nuntă nu se plânge în hohote).
   Însă în multe situații este sănătos și  recomandat nu doar de psihologi ci și de medici-să râzi! Chiar dacă pare hilar, lipsit de seriozitate, imatur sau nenatural este mai bine să râzi sau să zâmbești pentru a nu ”ajuta” sistemul nervos să se blocheze și implicit să împiedice luarea de decizii. Poate ai auzit vreodată cel puțin o persoană care povestește că într-o situație X a văzut negru în fața ochilor. Ei bine știe bine acea persoană ce spune pentru că ea de fapt s-a lăsat pradă emoțiilor negative, a dramatizat și nu a mai putut vedea nimic altceva decât problema din acel moment.Cu siguranță în acel moment persoana respectivă nu a putut lua o decizie și deci nu a rezolvat problema.Cel mult a putut fi violent, agresiv sau să plece.
    Umorul cu limită și micile ironii ne scot dintr-o criză mai repede decât credem și o fac într-un mod elegant.
   
   Al doilea pas:comunică

    De câte ori nu ai auzit acest îndemn:comunică!? Știu că de multe ori pentru că este și normal.Este atât de important în orice să comunicăm încât nu s-au terminat studiile asupra beneficiilor și importanței sale.Nu doresc să discut prea mult despre ceea ce înseamnă comunicarea, dar doresc să fac o analogie între comunicare și iceberg pentru a evidenția dintr-o altă perspectivă (mai distractivă) sensul și importanța sa(accesează linkurile pentru aprofundare: Cate ceva despre comunicare și/sau Arta de a comunica)
    Compar o  situație conflictuală cu un iceberg care are mare parte din el sub nivelul apei, deci nu se observă și o mică parte deasupra. Partea de sub apă ar fi experiențele, evoluția, caracterul, temepramentul, modul de a înțelege și vedea viața ale unei persoane. Partea de la suprafață ar putea fi comunicarea. Fiind atât de puțin la vedere-deci comunicând puțin- nu se poate ști cât este de mare sub apă-deci nu cunoaștem experiențele, caracterul și omul ca tot unitar. Iar asta împiedică oamenii să fie alături unul de altul.Dacă însă comunicarea ar fi mai bogată-partea mai mare din iceberg la suprafață- am comunica eficient, am exprima nevoile, arăta nemulțumirile, deci am  rezolva confruntările și am evita conflictele.

    În al treile rând:acceptă diferențele caracteriale

     O bună capacitate a comunicării cu ceilalți este o condiție necesară  pentru a gestiona eficient conflictele, însă alegerea de a colabora cu celălalt/ceilalți și de a rezona, ne aparține; însă vine la pachet cu ceva: diferențe de caracter și chiar de personalitate. Este normal să fim diferiți și nu este suficient doar să știm, iar dacă atunci când avem de făcut echipă cu o persoană foarte diferită de noi nu colaborăm constructiv, faptul este pierdut.
    În natură și în univers în general, figurează legi opuse care au menirea de a asigura continuitate lumii dar și de a menține un echilibru. Există pol sud și nord,stimă și dispreț, iubire și ură, frig și cald, noapte și zi etc. Nu este însă necesar a crea antagonisme din orice.Cele care ni le oferă natura își au scopul lor, cele create de noi, nu. Dacă lăsăm de o parte polaritățile vedem că ele pot face echipă și vom putea fi actorii propriei scene cu final fericit.Așadar, în loc de a crede că celălalt este opus nouă, mai bine am vedea că ne este complementar, că ne putem îmbina calitățile, că putem crea o echipă, iar beneficiile vor fi foarte mari.
   
    Oricât de multe sau puține puncte ar trebui să urmăm pentru a avea succes nu trebuie uitat din vedere un simplu fapt: comunicarea începe din copilărie, se dezvoltă prin exercițiu și se aplică în doi. Când comunicarea nu este posibilă în copilărie rămân carențe, omul nu se dezvoltă armonios ca personalitate și mai târziu va avea conflicte cu sine însuți.Și cine își dorește un conflict intrapersonal?

Starea de anxietate

  Se întâmplă frecvent să ai o problemă de rezolvat, una dificilă, grea cu multe necunoscute, însă de o importanță deosebită. De la început se știe că pentru rezolvarea ei este necesar mult efort fizic și psihic, de multă investiție de timp, energie și bani. Însă punctul critic în demersul rezolvării unei probleme constă în inițierea unor fapte concrete la momentul potrivit.

    Termenul de problemă nu trebuie privit doar din punctul de vedere al matematicii, pentru că în psihologie el are mai multe înțelesuri printre care: un obstacol, o greutate ce se interpune în fața realizării unui ideal, ideal ce poate fi atins prin modalități cum ar fi gândirea, inteligența; sau prin utilizarea așa-numitelor operații de procesare de ”solving problem”.

  O problemă poate fi de natură emoțională, profesională, școlară, familială, politică sau financiară.
    Așa cum spuneam, momentul decisiv în rezolvarea unei probleme este inițierea concretă a unor fapte realiste ce pot rezolva problema imediat și sigur, cu consecințe pe termen lung sau foarte lung.
 
 Dar se întâmplă adesea ca o problemă deși să aibă caracter imperativ, deci să fie urgentă, ea să fie amânată, evitată, iar după mai multe tentative de a iniția rezolvarea ei totul să se termine înainte de a fi rezolvat chiar și o mică parte.

  În ciuda faptului că unele persoane dispun de inteligență, de timp, de bani și de multe alte resure, nu pot termina rezolvarea unei probleme. Astfel de persoane pot fi recunoscute foarte ușor.Pentru că se apucă greu de rezolvarea unei probleme și sfârșeșc foarte ușor. Însă apare sentimentul de vinovăție, de neputință, de insatisfacție, teamă, grijă și o proastă dispoziție generală.Aceste stări defindesc ceea ce se numesc Stări de anxietate.

  Starea de anxietate este o stare destul de vagă, ambiguă, difuză caracterizată prin-un simțământ de insecuritate, neliniște, îngrijorare legate de o amenințare de care persoana în cauză nu-și dă seama.  Asta pentru că, tot amânând rezolvarea unei probleme cu trecerea timpului, ea poate fi trecută din conștient în inconștient.Adică o amână până uită de ea. Însă nu și inconștientul. Deși acesta are capacități extraordinar de mari de a înmagazina tot felul de lucruri care nouă ni se par inutile,  la un moment dat când se va umple va scoate afară din ele. O va face fie puțin câte puțin, prin comportamente nefirești pentru noi (neliniște, agitație, incapacitate de concentrare), fie o va face mai agresiv rezultând comportamente mult mai ample (violențe).Oricum ar fi, e clar că primim un semnal: ai o problemă de rezolvat! Rezolvă într-un fel!
 
 Starea de anxiatate prelungită aduce cu sine nu doar multiplicarea și amplificarea stărilor proaste, dar și apariția de noi probleme ca urmare a nerezolvării celei anterioare. Iar toate stările care compun și definesc anxietatea se măresc aidoma unui bulgăre de zăpadă lăsat să se rostogolească la vale.
 
 Unii psihologi mai definesc anxietatea ca  fiind trăită ca o durere,o încordare continuă, sentimentul de pericol despre viitor, o instabilitate și insecuritate.
 
 Ceea ce este important de menționat este că anxietatea nu trebuie să fie confundate cu teama și frică, deși aceasta le conține pe amândouă. Diferența este dată de grad și de cogniție. Frica este o stare a cărei cauză este bine cunoscută de persoana în cauză. Îi este frică de profesor, de înălțime, de animale. În cazul anxietății, obiectul ce o provoacă este slab diferențiat din punct de vedere cognitiv: practic nu se știe care este cauza.Anxietatea este deci ”o teamă fără obiect”.

   Persoana anxioasă trăiește o stare nedefinită de primejdie, anicipează nereușita, nerealizarea și manifestă o stare de teamă față de posibilele evaluări sociale. În fața unei situații noi, persoan în cauză încearcă senzații de incapacitate, inaptitudine pentru cerința solicitată de aici tendința de a fugi de evidență și responsabilitate.Treptat, se simte tot mai nesigur pe propriile puteri și posibilități, devenind pesimist.Va trăi o stare interioară umilitoare, de autodispreț.Se descurajează ușor, în fața oricăror obstacole, fie ele cât de mici, se simte depășit, devine frustrat, tensionat în a căuta rezolvări, plânge cu ușurință.

  Persona anxioasă nu se poate detașa de viața socială pentru a-și oferi răgaz, odihnă, liniște, înțelegere și acceptare a situației în care se gasește.Pentru depășirea situației, își mobilizează forțele, dar, din cauza fluctuațiilor trăirilor interioare, va eșua.Consecința este ușor de intuit: slăbiciune, întărirea convingerilor că nu poate realiza nimic și mai departe evitarea situațiilor cu grad de risc, neclare sau incerte. Așa va adopta o prudență excesivă, cu care el însuși trăiește greu, mai ales că nerealizarea și izolarea socială îl convertesc într-un nefericit  fără satisfacerea nevoii de afirmare socială.

   Deși subiectul anxios simte nevoia de adeziune afectivă, de aprobare  și susținere morală, este un om retras, timid, în relațiile cu persoanele străine adoptă o atitudine retrasă, de rezervă. Despărțirea de familie, chiar și pentru câteva zile, o resimte ca pe o durere ce îi provoacă un gol sufletesc.
 
     Anxietatea, după cum am vazut, este definită ca pe trăiri de tot felul.Nu sunt de neglijat nici aspectele fiziologice.Acest amalgan de emoții, sentimente și trăiri se exteriorizează și se menționează stări de palpitații, tulburări de respirație, tahicardie în care pulsul și respirația se accelerează chiar și când persoana se află în repaus, modificări ale tensiunii musculare, slăbiciune în tot corpul, tremur, uscăciune a gurii, senzația de gol în stomac.
 
 Ca și comportament anxietatea se recunoaște la o persoană care este dezorganizată, are performanțe scăzute, tendința de a depăși starea de discomfort prin mecanisme diferite.
  
Pentru că starea de anxietate împiedică persoana să se afirme social, profesional, finaciar etc, nu se poate impune în fața celorlalți, nu-și poate spune punctul de vedere și nu evoluează, este de luat măsuri rapide. Viața ne întâmpină atât cu bune cât și cu rele, dar trebuie să reușim să mergem mai departe în cel mai plăcut mod cu putință.Este în menirea noastră! 

Relații fără viitor

   Când întâlnim o nouă persoană și ne atrage și dorim să formăm o nouă relație, devenim atât de entuziasmați, încât uităm unele aspecte cum ar fi: să punem întrebări pentru a afla unele amănunte importante despre partener.

        Pășind peste unele indicii ce ți-ar arăta că relația nu ar merge și insistând pe a o crea  cât mai intimă, ajungi într-un moment al relației și chiar al vieții, când pare că nu mai poți merge mai departe, că nu mai poți evolua și dezvolta ca om și personalitate și devi nefericit, deprimat, inactiv social. Toate acestea au un motiv, un sens dar și o rezolvare. Identifică unele momente cheie din viața ta ( când, cum și de ce ai decis să faci un copil, să te căsătorești, să te muți de la părinți pentru a sta singur, când ai sfârșit o relație, cum ai sfârșit relația și ai început alta).Este posibil să fi greșit că nu ai avut răbdare pentru inițierea relației, să o fi grăbit conturând-o intimă și să-i fi acordat o șansă din diverse motive care de fapt te au doar pe tine în centrul atenției. Deși este mai simplu să credem că celălalt este de vină sau că soarta și destinul așa au fost, mai bine pentru o secundă devino sincer cu tine și caută acele puncte greșite pe care să le corectezi.

        Într-o relație de cuplu nimic nu este simplu.Conviețuirea, iubirea, intimitatea, comunicarea,supraviețuirea,...totul trebuie făcut în doi și împărțit în doi.Matematic vorbind, orice număr îl împarți la 2...va da mereu un număr fix...deci două jumătăți.Egale. În viața de cuplu, orice lucru împărțit la doi nu dă mereu un alt lucru fix...deci două jumătăți. Balanța va fi într-un balans continuu, părând o  nesfârșită luptă de aducere și menținere în echilibru.
   O relație este o înțelegere asupra unui egal parteneriat pentru milioane de aspecte ce pot lega un cuplu.Egalitatea este cuvântul cheie și nu mă refer aici la egalitatea dintre sexe (nici nu m-aș gandi să încep aici un război între sexe). Mă refer la egalitate ca la o negociere corectă, echilibrată care să permită celor doi evoluția personală prin sprijin reciproc. E ca și când doi oameni construiesc o scară împreună pentru că așa au stabilit de comun acord, scară pe care o construiesc treaptă cu treaptă și le  urcă  pe rând.Când unul din parteneri nu mai adaugă o treaptă scării, atât el cât și celălalt vor rămâne pe loc la același nivel. Sinceritatea ar fi de mare ajutor în acest moment. Cel ce nu mai dorește înălțarea scării va trebui să-i mărturisească acest lucru celuilat, pentru ca cel din urmă să hotărască ce va face pe viitor. Va rămâne la acest nivel alături de partenerul cu care a construit scara până la acest nivel, sau își va căuta un alt partener alături de care să continue ce a început.
 
           Unele  relații nu au capacitatea de a construi nici măcar o treaptă.Rămân la ”start” mulți ani împreună și asta pentru că unul dintre parteneri sau chiar amândoi aduc în relația de cuplu cu sau fără voia lor, diverse probleme din copilărie.

           Un copil care ia  parte la suferințele celor apropiați și iubiți, cum ar fi mama, tata, frații, bunicii și îi vede umiliți, jicniți, neajutorați, va dezvolta un  impuls de a ajuta.Păstrând această dorință pentru mult timp și făcând din ea o nevoie proprie, copilul astăzi adult, va proiecta acest ajutor de care aveau nevoie părinții și familia lui, asupra partenerilor de viață.Astfel, se va simți mereu responsabil cu oferirea de ajutor partenerului, pe care îl consideră slab, dezorientat, confuz, vulnerabil.
      Idolatrizat, partenerul primește avalanșe de sfaturi,recomandări, va fi atent urmărit, mereu încurajat, deciziile se vor lua în locul lui pentru că el nu se descurcă niciodată bine,i se vor tolera toate comportamentele fie ele oricât de antisociale.
       Dacă ești într-o relație și crezi că cel de lângă tine nu se poate descurca fără tine, că nimeni nu-l poate iubi, asculta, încuraja mai bine decât tine, dacă te simți dator să-i vindeci răni din copilăria lui, dacă eviți orice tip de confruntare cu el de teama de a nu-l supăra sau deranja, dacă ești de acord cu orice tolerându-i și justificându-i orice acțiune...atunci este o problemă în relația voastră. Problema nu este la el.Problema este la tine care de fapt încerci să-ți satisfaci nevoia de a oferi  ajutor cu orice preț.
  În general,cum cel mai apropiat om este chiar partenerul de cuplu, nu rămâne decât să-i fie răsturnate lui toate camionale pline cu nevoile de ajutorare acumulate de atâta timp.Nu este nimic în neregulă cu a ajuta, este în neregulă cu a ajuta pe cel ce nu cere ajutor sau nu are nevoie reală de asta.
   La fel de nesănătoase sunt și relațiile în care unul dintre parteneri este mai interesat de celălalt decât celălalt de el.Chiar dacă cel ce nu primește atenție și iubire, interes și susținere, observă distanța parterelui, relația continuă și continuă cu veșnica speranță că într-o zi lucuruile se vor schimba și că va veni și rândul celuilalt să le ofere.Cum însă un prezent nu se trăiește din proiecțiile viitorului, este mai bine să întrerupi relația dacă observi câteva aspecte la partenerul tău, aspecte ce conclud faptul că el nu are interes pentru tine cum ai tu pentru el. Dintre acestea ar fi că:- nu are entuziasm când faceți diverse lucruri împreună (cumpărături, vacanțe, planuri de  viitor)
-renunți la multe plăceri proprii doar ca să-i faci pe plac, însă el niciodată  nu face la fel
-nu a povestit familiei lui despre tine așa cum tu ai făcut deja
-nu vorbește apropae niciodată despre el, despre ce probleme are, temeri, bucurii, planuri, în timp ce tu te deschizi ca o floare față de el
-are puține inițiative în ceea ce vă privește ( nu te ia de mână, nu-ți cere sfaturi, părerea, nu te privește în ochi și nu e atent la ceea ce spui)
    Aceste fapte își au rădăcinile în copilărie. Învățând de copil că nu ai voie să fi iubit,că nu meriți atenție pentru că nu ești o persoană valoroasă,  că pentru intimitate trebuie să aștepți cuminte, că lucrurile bune se întâmplă foarte rar și nu oricui. La maturitate acest profil rămâne valabil.Astfel te comporți ca și când ai fi un copil cuminte și suspus ce-l așteaptă pe Moș Crăciun. Doar dacă ai răbdare și te comporți frumos poți avea parte de bucurii, iubire, atenție, intimitate.Depășind aceste momente și temeri, poți ajunge într-un moment echilibrat pe fondul căruia să poți pune bazele unei relații pe care împreună și în mod egal să o hrăniți, la care să  contribuiți și de care să aveți plăcerea de a o perfecționa.
  
   O altă problemă și una destul de interesant de strategic construită este cea în care ai o relație cu o persoană pe care o ai drept model. O relație foarte strânsă cu unul din părinți (de regulă cu tatăl dacă ești o fată și cu mama dacă ești băiat) nu face altceva decât să prelungească nevoia de a-l mai avea. Și cum vârsta nu-ți mai poate permite, se apelează la un tertip, inteligent de altfel: faci din partenerul/a tău/ta părinte de care nu te poți despărți.Astfel, îl/o idolatrizezi, îl/o  asculți ca pe un/o sfânt/ă, îi ceri mereu sfaturi, păreri, vorbeși și crezi despre el/ea că este mult mai bun/ă decât tine, are o inteligență superioară ție, este mai valoros pentru că are o poziție socială și profesională mult mai bună decât ale tale, are o atitudine și o personalitate mult mai puternice decât ale tale, este mai bun/ă în tot și la toate. Este adevărat că nu ai cum să nu iubești o astfel de personaă și să nu ți-o dorești aporape, însă nu neglija aspectele tale pozitive, calitățile, atitudinea și personalitatea ta, inteligența și valoarea în ansamblul tău  ca persoană. Și lipsa părinților sau lipsa aprecierii din partea lor pot determina în mod iconștient. Părinții care nu oferă afecțiune, atenție, iubire și îngrijire sub toate formele ei, nu fac altceva decât să-și pună copilul în postura de a-și alege metaforic un alt părinte. De cele mai multe ori se întâmplă ca însăși partenerul/a să devină părinte. Aceasta este însă o alegere cu urmări defectuase și care nu permite cuplului și persoanelor ce îl formează să evolueze.
  
         Nu este o relație de viitor nici cea în care ai alături o persoană de la care aștepți să se schimbe și motivul pentru care continui această relație nu are nicio legătură cu realitatea lui și a voastră, ci cu potențialul lui.Făcând din celălalt un țel și un proiect, prelungești un prezent care poate fi dureros, trist, devalorizator pentru tine, așteptând ca celălalt să se schimbe ca să-ți fie și ție bine. Această așteptare îndelungată adâncește rănile suferinței până când vei uita cine ești cu adevărat, ce poți realiza pe viitor, ce forțe ai și ce poți realiza cu ele. Această stare de sine plafonată te face să accepți din ce în ce mai multe de la parnereul /a tău/ta. Orice greșeală o percepți cu indulgență, speri mereu că va fi ultima până la proba contrarie, încerci mereu să te Autoconvingi că are nevoie de o șansă, înțelegi că orice greșeală face se datorează lipsei de înțelege, afecțiune și iubire din partea părinților din perioada copilăriei sale, iar datoria ta este să-i inchizi acele răni pentru ca mai tîrziu el să devină omul matur pe care ți-l dorești de fapt. Însă nimeni nu se poate schimba prin ochii nimănui și nici prin conștientizarea greșelilor din partea celuilalt.
    
                Oricine se poate schimba și evolua însă doar prin ochii săi, prin conștientizarea proprie a propriilor  greșeli și prin acțiuni directe și concrete. Așteptând să evolueze, să se maturizeze, să devină un om cu o personalitate puternică cu mari realizări, în speranța că vei fi răsplătit/ă te vei cufunda singur în așteptări și dezamăgiri, vei pierde încrederea în sine și în ceilalți. Cel ce alege să se schimbe o va face cu forțele proprii și singurul căruia îi va purta recunoștință va fi lui însuși.Ceilalți nu pot fi decât martori.Este ca la un joc de fotbal. Jucătorii unei echipe au contribuit la câștigarea cupei, suporterii au fost doar asistenți la un spectacol. Cum însă jucătorii au avut nevoie de suprotul moral și încurajări din partea lor, tot așa și noi avem nevoie de suportul și încurajările din partea partenerului/ei.
   În consecință, o relație sănătoasă și de viitor este cea în care ai alături un partener pe care îl accepți așa cum este el în prezent nu așa cum poate va fi el într-un viitor apropiat sau îndepărtat. Trăirea prezentului pentru așteptarea continuă a unui viitor mai bun te va face mai nefericit/ă decât crezi.