Familia traditionala

 

   Bert Hellinger a fost primul psiholog care s-a ocupat de sistelul relațional familial și care a dezvoltat teorii despre construcția familiei și ordinea ierarhică sănătoasă dintr-o familie.
    Bazele acestei idei provin din timpul celui de-al doilea război mondial, când bărbații erau obligați să părăseasca familia și să meargă pe câmpul de luptă. Cum familia rămânea brusc fără un membru, aceștia trebuiau să se reorganizeze pentru a supraviețui și nu de puține ori să dea un nou format familiei câtă vreme mulți dintre bărbați nu se mai întorceau acasă niciodată. Femeile rămase acasă, trebuiau să preia locul soților și din figura maternă deveneau dintr-o dată și o figură paternă, doar că se crea o confuzie în mintea copiilor care nu știau cum să își reprezinte sistemul familial. În unele cazuri, pentru că mamele aveau prea multe responsabilități, cereau de la primul copil/sau primul băiat să ia locul tatălui plecat. Așadar, din locul de copil, copilul trecea în locul adulților fără să aibă maturizarea necesară pentru a ocupa acest post.

    Ordinea sănătoasă în familie este de departe cea în care bărbatul este pe primul loc, el conduce și își hrănește și protejează soția și copii.Femeia îl urmează atât în ierarhie cât și in acțiunile și deciziile pe care bărbatul le ia. Apoi copii, care la rândul lor sunt importanți ierarhic în funcție de momentul nașterii lor (Fig.1).
    Încă de pe vremea când oamenii trăiau în peșteri sau case improvizate, această ordine a favorizat evoluția omenirii, supraviețuirea și perpetuarea speciei. Natura a înzestrat și  ea omul astfel încât să le fie ușor să se unească și să dea sens vieții. Pe bărbat l-a făcut puternic fizic pentru a captura hrana, tacit pentru a-și construi un plan de atac, cu o viziune și raprezentare spațiale superioare astfel încât să obțină hrana necesară, greu adaptabil la schimbări și mutări care îi permiteau însă să rămână stabil într-un loc pe care să îl cunoască bine, manualitate și dexteritate. 
                                                *********************************
    Să luăm un exemplu: oamenii din timpurile străvechi locuiau în peșteri. Bărbatul, care cunoștea locul și pericolele, pleca la vânat. O bună orientare în spațiu îl ajutau să recunoască locurile, o bună viziune să vâneze un animal de dimensiuni direct proporționale cu numărul membrilor familiei sale dar și un animal comestibil și sănătos. Bărbatul trebuia să vorbească puțin pentru a nu face zgomot și să piardă vânatul și să urmărească cu privirea îndelung (tocmai de aceea bărbații se uită îndelung după fete :) ). Acasă, femeia rămânea să aibă grijă de copii, să gospodărească și să asigure bunul mers al casei. De aceea, femeia este sensibilă, firavă, adaptabilă la mediul în care bărbatul ei o aduce, vorbăreață ( trebuia să învețe copii diverse lucruri) dar și ageră la minte pentru a îmbina puținele obiecte de care dispunea cu care să creeze un cămin  confortabil pentru bărbatul întors acasă, dar și protector pentru copii. Acest șablon este unul primar și extrem de simplu, dar evidențiează formula tradițională unei familii. Acesta se aplică și astăzi, iar acolo unde nu se potrivește întocmai apar disfuncții și dezordini. Deși ne considerăm evoluați și mult mai inteligenți decât strămoșii noștri, suntem prinși în propriile capcane cu repercursiuni grave asupra sănătății noastre psihice și fizice.
                                                                 **********

      Un prim aspect de bază într-o familie este cel conform căruia părinții oferă, iar copii primesc.  Niciodată invers, decât dacă părinții cer și au într-adevăr nevoie ( de regulă când părinții sunt bătrâni au nevoie de ajutor și le trebuie oferit). Părinții oferă hrană, protecție, iubire, afecțiune, siguranță iar copii primesc necondiționat. Uneori se întâmplă ca părinții fie să ceară ceva în schimbul celor oferite fie să ceară înainte să ofere. Nu este firesc, este o dezordine familiară și nu ajută sistemul în care sunt să fie unul sănătos și proprice pentru dezvoltarea și maturizarea copiilor. De regulă, părinții care cer de la proprii copii au propriile lor carențe. Copii trebuie să se opună și să ceară să rămână pe postul de copii, respectând ierarhia.

     Un alt aspect este cel în care femeia stă în stânga bărbatului, iar în stânga ei copii. În acest sistem, ordinea este respectată, ierarhia este corectă iar familia este funcțională(Fig.1).Fiecare își va cunoaște rolul și ce are de făcut, având toate șansele să fie fericiți. Când ordinea dintre soți se schimbă, bărbatul este și se simte în pericol, pentru că autoritatea sa este încălcată. Ea ar trebui să realizeze ceea ce face bărbatul (vezi exp de mai sus) dar fizic nu îi este permis). El ar trebui să aibe grijă de copii, să îi îngrijească să îi hrănească și să se ocupe de educația lor, lucru care nu îi vine mânușă pentru că nu este înzestrat cu acele calități necesare.(Fig.2). Ceea ce rezultă este un amestec de autorități, lipsă de respect, copiilor nu le sunt transmise valori de viață și nici modele de comportament care să îi ajute la maturizarea lor. 

Fig.1

Fig.2

 

 

 

 

 

 

       În cele mai multe cazuri, bărbatul care nu are postul cuvenit, va fi un soț și un tată absent (chiar dacă locuiesc împreună), nu se implică în viața de familie, poate dezvolta o dependență(alcool, droguri, jocuri de noroc), va lipsi destul de mult de acasă (dese întâlniri cu prietenii, cluburi, activități sportive sau se va implica peste măsură la servici). Și femeia care ia locul bărbatului își modifică comportamentul. Ea va deveni mai dură (își pierde din instinctele materne), autoritară, va lipsi din viața copiilor pentru că în cele ma multe cazuri va trebui să facă și activitățile soțului dar și ale ei de mamă si femeie). Poate deveni frecvent tristă, negativistă, lipsită de  timp pentru ea și copii, se va simți o victimă și neajutorată. Copii crescuți într-un astfel de sistem familiar sunt foarte afectați, dezorientați, își vor reprezenta greșit lumea pentru că ei o percep distorsionată. Cel mai probabil vor copia acest model pentru că li se pare normal și firesc. Pe plan emoțional nu sunt suficient dezvoltați și vor rămâne imaturi și lipsiți de voință chiar și la vârsta adultă. Nu excelează în creativitate, ci vor prefera să rămână mediocrii. Se tem de schimbări pentru că au stimă de sine scăzută, fără încredere în ei dar și în ceilalți.
    O categorie aparte o reprezintă familiile în care copilul, preia rolul unui părinte (pornind de la modelul familiilor din timul celui de-al doilea război mondial). Fig 3 și Fig.4 reprezintă (am ales imagini amuzante dar semnificative ) modul în care membrii familiei sunt nefericiți iar sistemul familial nu doar că nu este funcțional, dar este periculos și dăunător.

Fig.3

Fig.4

Acest lucru se întâmplă în familii unde tatăl este absent(atât fizic cât și psihologic) iar mama cere ajutorul unui copil pentru a prelua responsabilitățile  fie ale tatălui fie ale ei, deși ea ar trebui să lase locul copiilor în ierarhie și să ceră ajutorul unui alt adult, dacă tatăl chiar nu este prezent. Sunt familii din tipologia exemplului de mai sus, sau unde unul dintre părinți a decedat, sau în urma unui divorț.
 Copilul, care este imatur, nedezvoltat emoțional și fizic, face lucruri mai mari decât poate și înțelege. Evident că le face rău(chiar dacă intențiile sunt bune)și întreg sistemul este afectat. În primul rând, va suferi el pentru că este privat de atenție, afecțiune și protecție din partea părinților. Vor suferi părinții pentru că nu își vor permite să se impună, să conducă și să fie adulți, ci se vor transforma în copii care așteaptă de la proprii copii rezolvarea situațiilor. Și vor suferi și ceilalți frați pentru că vor intra în conflict cu fratele/sora care a devenit brusc mamă/tată și a cărui autoritate nu o pot respecta ceea ce va declanșa conflicte.
    Părinții vor oferii tot ce pot copiilor lor, dar nu pot oferi responsabilitățile lor, suferințele, obligațiile, problemele sau datoriile. Copii, pentru că își iubesc nespus părinții, se vor oferi să îi ajute și le vor prelua din greutăți cu scopul bine intenționat de a-i ajuta și de a-i vedea fericiți, dar din imaturitatea acțiunilor lor rezultă o dezordine greu de controlat. Când vor fi mari și adulți, vor avea o scăzută încredere în ei înșiși, nu vor putea avea relații stabile, vor prelua și transmite acelaș model familial în care au crescut și copiilor lor, vor fi agresivi și lipsiți de repere, instabili emoțional. Cel mai probabil, în timpul adolescenșei vor abuza de droguri, alcool sau jocuri de noroc pentru a mai detensiona din presiunea pe care o resimt. Foarte posibil vor avea comportamente antisociale cu ajutorul cărora nu doresc să facă rău, ci vor cere disperați ajutor, atenție și afecțiune.
    Un alt exemplu este cel al familiei divizate, în care copii, sesizând probleme dintre părinți, încearcă să îi unească și să îi țină împreună, punându-se între ei (Fig.5).

Fig.5

Copilul, din nou trece din poziția sa corectă din ierarhie și nu lasă adulților probleme. Este adevărat că el își dorește ambii părinți împreună și alături, dar acestea nu sunt responsabilitățile lui. Cel mai grav este, când nu copii decid asta, ci părinții, care în mod inconștient cer ajutor copiilor să le salveze relația de cuplu. Acești copii de obicei unici la părinți,cresc imaturi, urmând tipologia bufonilor(mereu amuzanți, zambăreți,glumeți, încercând să te facă să uiți de griji și probleme). În cazul familiilor cu cel puțin doi copii, acest eveniment marcant îi va separa și îi va întoarce unul împotriva celuilalt, iar părinții vor atrage de partea lor câte un copil pe care îl vor folosi ca armă și apărare. Acești copii vor crește în spirit competițional, se vor amesteca mereu în problemele celorlalți (vezi Pacificatorul-persoana din mijlocul problemelor ), vor vedea viața în alb și negru, nehotărâți.
   
     Copii trebuie să se diferențieze de părinți și să recunoască propriile lor limite, drepturi și responsabilități. Aceasta este adevărata iubire și adevăratul respect dintre membrii ei. Probleme și dificultăți există în mai toate familiile, dar ele vor trebui rezolvate de adulți fără a-i ridica la nivelul prea înalte. Vor avea timp când vor fi la rândul lor adulți (asta dacă nu cumva, paradoxal, părinții se vor trezi să devină părinți când copii le sunt deja adulți și le vor dicta ce trebuie să facă, încercând simbolic, să recupereze timpul pierdut).
    Pentru că, cele mai multe despărțiri sau probleme din interiorul familiilor este datorat dezordinii sistemului însuși, îți propun o reflecție asupra familiei de origine sau celei formate de tine. Te ajută să identifici dacă te încadrezi în unul din exemplele oferite și îți oferă o prospectivă și un punct de plecare pentru ați re-aranja viața. Mult succes!

Când iertăm, cum și de ce?

”Dacă ve-ți ierta oamenilor greșalele lor și Tatăl vostru Cel din ceruri vă va ierta și vouă greșalele voastre.” (Evanghelie)

   Cam tot ceea ce știm despre iertare își are rădăcinile în cuvântul lui Dumnezeu. Plecăm de la premiza că a ierta este omenesc și singura consolare este că altcineva va trebui să pedepsească ceea ce noi iertăm, că vom fi iertați la rândul nostru dacă și noi iertăm sau că timpul închide rănile și iertarea vine de la sine.În realitate, iertarea este pe cât de smerită pe atât de periculoasă, pentru că actul în sine ce trebuie iertat este plin de încărcătură emoțională ce afectează calitatea vieții pe mult timp(sau poate chiar pentru totdeauna).
   Iertarea ar însemna ”ștergerea cu buretele” a unor fapte, evenimente, cuvinte sau acțiuni săvârșite de cineva cu intenție asupra noastră.Se poate spune că iertarea este mai mult un simț decât un fapt în sine.În consecință, definiția iertării este fină și greu de tradus în cuvinte.Cert este că, simțul inexplicabil de a nu mai pune accent pe ceea ce s-a întâmplat și de a lăsa lucrurile să decurgă de la sine fără a interveni cu nimic s-ar defini prin iertare.

    Nu există un manual care să învețe oamenii să ierte cum  nu există rețetă pentru iubirea adevărată. Iertarea este o noțiune ambiguă și oricât am încerca să o cuantificăm nu am reuși să realizăm un etalon la care să ne raportăm. Cu alte cuvine, iertarea are sensul pe care i-l dăm noi fiecare dintre noi după propriile reguli, valori, învățături în decursul unui timp de noi știut și de ale cărui praguri noi suntem responsabili.Dacă ieratea este un fapt bun sau rău nimeni nu poate spune cu exactitate, pentru că el are la bază puncte dureroate din trecut ce au provocat suferință, neplăceri,tristețe...
   
     Iertarea acelor fapte care au provocat suferințe foarte mari cu urmări și implicații emoționale pe lungi perioade de timp este pusă sub semnul întrebării și discutabilă din mai multe puncte de vedere. Tendința de a ierta ceva neîngăduitor și destul de repede are rădăcini ascunse în psihicul uman și deci multe posibile cauze și explicații.Amintesc aici câteva din ele:

     Dependența de persoana care a provocat suferința. Orice om are nevoia de a fi iubit iar această iubire se materializează în atitudini, comportamente și atenție. Atenția pe care o caută un om din partea celor din jur îi confirmă importanța pe care el o are față de cei din jur și pentru că suntem ființe sociale avem nevoie de aceste confirmări în permanență .Atenția acordată poate fi pozitivă și,deși surprinzător, și negativă. Cea pozitivă poate fi înțeleasă prin acte precum înțelegere, susținere, ascultare, ajutor în timp ce atenția negativă este construită din acte violente, agresivitate, respingere. În mod normal și ideal, orice persoană caută  confirmarea că este iubit prin intrmediul actelor pozitive.Doar că atunci când acestea lipsesc, persoana rămâne cu un gol pe scara nevoilor ce trebuie umplut și în lipsă de atenție pozitivă preferă și acte violente, agresivitate, respingere (atenție negativă).Pentru că la polul opus se află indiferența pe care nimeni nu o dorește se recurge la această tehnică. Pe fondul acestei explicații (de care persoana în cauză nu este contștientă) se crează dependența de cel ce oferă acel tip de atenție și astfel se formează cupluri ce joacă rolurile perfecte în viețile lor.Cel dependent de iubire caută și depinde de cel ce oferă dragoste și iubire la nesfărșit (mai ales dacă nu cere nimic în schimb), iar cel dependent de violență, respingere, agresivitate caută pe cel ce le oferă gratuit și de la sine.Ca să merg și mai departe, persoana dependentă de agresor crează permanent motive și situații în care agresorul să-și exercite iubirea. Când situațiile scapă de sub control se crează aparent un moment ce mimează un sfârșit al cuplului victivă/agresor.Evident victima primește atenție pozitivă (compătimire, iubire, înțelegere, susținere) cu care nu este obișnuită și acesta este momentul în care se revine la sentimente mai bune, IARTĂ și se întoarce la agresor cu scopul (inconțtient) de a îndeplini scenariul de viață în care s-a dezvoltat și pe care l-a învățat (de a primi atenție negativă).

   Lipsa de încredere și credința că nu merită iubire. Când mediul în care crește un copil este ostil sau plin de afecțiune, acesta învață ceea ce merită și cât. Altfel spus, copilul jictit, batjocorit, refuzat, comparat cu alți copii mai buni, care nu primește laude, aprecieri și care nu este stimulat să-și descopere calitățile va învăța despre sine că nu merită să fie iubit pentru că el nu contează. Mai târziu, adult fiind, va sta deoparte, nu va socializa, nu-și va face prieteni, ci dimpotrivă va ajuta până la epuizare, va suporta consecințele fără comentarii (chiar și pe ale altora), nu-și va spune punctul de vedere, nu va avea pretenții de a fi respectat și nu se va impune niciodată prin comportament și atitudine. În schimb va fi permanent în slujba celorlalți.Asta chiar dacă va trebui să muncească și pentru ceilalți, sau dacă va trebui să suporte ironii. Nu cere atenție, nu cere ce i se cuvine, nu impune limite, nu crede că asupra lui cineva trebuie să aibe limite. Și astfel...va ierta de la sine și cu atâta naturalețe că totul devine automatic și capătă reflex.Deși pare că iartă sincer, adună în suflet frustrări și neîmpliniri pentru că nu-i sunt satisfăcute nevoile de bază.Are mari șanse de a izbucni și atunci va căpăta atenția care i-a lipsit din copilărie, însă va săvârși acte de violență și cruzime(poate ucide, poate lovi cu violență).

   Lipsa autonomiei. Încă din copilărie omul are impulsul de a-și căpăta autonomia și independența. Când mama nu-l lasă, acesta se va dezvolta prin prisma celorlalți și deci va avea frecvent nevoie de ajutor.Asfel, adultul care nu are independență proprie va căuta mereu persoane mai inteligente decât el, mai puternice, mai dinamice care să-l ajute și cu care va lua permanent decizii.Greșelile celorlalți vor fi iertate pentru că nu poate trăi singur, nu poate și nu știe să exploreze lumea, nu înțelege cum se pot lua decizii neținând seama de ceilalți.Iertarea vine din lipsa autonomiei și este diferită de dependența de atenție pozitivă/negativă pentru că în acest caz este conștient că iartă un fapt ce nu ar trebui.Doar teama de a nu rămâne fără ajutor îl face umil și un iertător perfect.

   Când iertarea survine unor fapte de violență,când are mecanisme și rădăcini emoționale cu încărcătură psihică negativă, când survine curând după fapta pricinuitoare de suferință și când persoana ce a iertat se întoarce la cea care a provocat daune,atunci iertarea nu mai are valoarea care în mod normal trebuie să i se atribuie.Astfel devine un fapt mai mult rău decât bun și calitatea vieții este afectată.Prin repetiție, omul învață până la cele mai elementare celule din corpul său să  iarte fără a judeca actul în sine care i-a provocat suferință,  și nu face altceva decât să creeze dezechilibre în viața sa.Va fi greu mai tîrziu să întrerupă un cerc vicios oferit de o iertare nevinovată, dar nejudecată în prealabil.

Pacificatorul: persoana din mijlocul problemelor

   Respectă conflictele altora!
Cine crede că are dreptul de a se interpune între două persoane care se ceartă o face din două motive: vrea să fie în scena ce tocmai și-a deschis cortina și/sau pretinde că poate impune celor două părți pacea.
   O ceartă nu este plăcută pentru nimeni însă are efectele sale pozitive și deci avantaje: face ca doi oameni să își clarifice problemele și să evolueze.Unele persoane însă nu pot sta de o parte când cineva se ceartă și se pun în mijlocul lor, atribuindu-și singur rolul de salvator și mediator. Este o eroare periculoasă pentru toți chiar dacă inițial pare de ajutor.
   Cum identifici o persoană care se (auto)interpune în mijlocul problemelor:
-este un idealist incurabil și pretinde mereu la  happy-end;
-vrea să adune aprecieri și gratitudini pentru că a fost de ajutor;
-își pune la încercare abilitățile diplomatice ori de câte ori are ocazia;
-crede cu tărie că are multă experiență de viață și vrea să le-o împărtășească tuturor;
-de regulă nu are viață socială bogată, este singuratic și critic față de acele persoane care nu i-au acceptat ajutorul;
-își pune la dispoziție ajutorul fără să i se ceară;
-crează propriile scene de certuri între două sau mai multe persoane cu scopul de a interveni.

Efectele care le stârnește celor din jur:
-de respingere pentru că înrăutățește situația;
-de ambivalență pentru că alternează între cele două părți și nu este constant și fidel unei persoane sau idei;
-de criticism pentru că intervine întotdeauna;

   În politică se cheamă negociatori sau mediatori.Acestea sunt persoane care dotate în grad și abilitate diplomatic,  au ca temă a găsi acorduri și soluții periferice între două părți, națiuni sau situații.E un rol delicat și important fără de care orice stat ar suporta dezechilibre sociale și economice.
   Aceste calități diplomatice pot fi transferate și în viața de zi cu zi și beneficiile în aparență să facă intervenția dăunătoare și problema distructivă.Inclusiv mass-media folosește și promovează ideea de pacificator prin intermediul emisiunilor ce-și propun  să facă pace între persoane care se ceartă.Însă problema nu doar că nu se rezolvă, dar se și agravează.
    Cine se identifică și face exces  de noțiunea de pacificator nu urmărește pacea celor din jur cât își proiectează propriile nemulțumuri, probleme și frustrări asupra lor.Cu alte cuvinte, toate trăirile interioare  negative resimțite de către el le va căuta în jur și prin încercarea de a le rezolva problemele va dori de fapt să-și rezolve propriile situații.Nu este o modalitate corectă și eficientă de a-ți rezolva problemele, însă în lipsă de altceva sau din necunoștință de cauză  acționează prin terțe moduri.
    Atât de grave și adânci sunt problemele unor oameni, încât fac din personajului pacificator-o manie.Uneori pur și simplu nu pot să nu intervină și imediat își pun la dispoziție timpul și energia. Fără ca cineva să le ceară ajutorul se încarcă cu responsabilitatea de a rezolva coflictul.Fie că doi oameni nu-și mai vorbesc de mult timp, că mamă și fiică nu cad de acord în educarea copiilor/nepoților, că un cuplu trece prin momente tensionate și sunt aporape de despărțire, că șeful și angajatul nu au puncte de vedere comune cu privire la noile schimbări...pacificatorul este mereu acolo și nu dorește altceva decât să amelioreze situația.Nu contează care este situația conflictuală, contează că acea situație pare să-l fi așteptat pe el-pacificatorul.Și în majoritatea momentelor, consecințele sunt negative.Uneori pentru el însuși alteori pentru cine se încrede în ajutorul său și de multe ori pentru toți.Pentru el conflictele sunt necesare pentru că este unicul său mod de a se hrăni.
    Conflictele sunt într-adevăr necesare pentru a rezolva o situație sau o problemă și pentru a clarifica ceva cu scopul de a evolua și a trece la pasul următor.Însă sunt constructive când sunt rezolvate de persoanele implicate în mod direct și de altele când cei implicați solicită asta.
    Deși dureroase, conflictele servesc la detensionare, evoluție, rezolvare, aprofundare,maturizare, clarificare, înțelegere sau lămurire de situații, probleme, idei, noțiuni, stări și trăiri.Pacificatorul nu vede dincolo de conflict nimic altceva decât propriile proiecții(uneori distorsionate) utilizându-l ca pe un pansament propriului suflet.Nu înțelege nevoia celorlalți de a-și urma propriile instincte și de a le rezolva cu propriile unelte. Nu cunoaște nici că oamenii trebuie să fie responsabili de propriile acțiuni și decizii pentru a și le putea asuma.Nu știe că oamenii au nevoia de a da dovadă de maturitate, iar rezolvarea conflictelor sunt o dovadă.Nu crede că certurile și modalitățile de soluționare stimulează capacitatea individuală de înțelegere, de reflectare și comunicare.În acest fel va căpăta experiență pe care o va folosii în alte situații.Pacificatorul nu face altceva decât să inhibe nevoile celor din jur pentru bucuria lui de a ști că a rezolvat problema cuiva.
   Egoismul este o latură bine definită în personalitatea lui, pentru că vrea să conteze el mai mult decât problema în sine și dorește toată atenția.
   
    Oricât de mare ar fi o ceartă nu  interveni decât dacă ți se cere ajutorul din ambele părți.În aceste situații nu este vorba despre nepăsare, ci de respect.Certurile trebuie să-și urmeze propriul curs dat de către protagoniștii săi în timpul și ritmul dorit de aceștia. Pentru că oricât de repede și bine pare că a rezolvat pacificatorul situația, cei implicați se vor întoarce rapid la   situația generatoare de conflict sau la starea tensionata de dinainte.Acesta este un semn că cei doi nu au clarificat bine problema și nu au dat importanță în profunzime.
    Este bine de respins astfel de persoane care își însușesc profilul de pacificator.Făcându-l să iasă din acest rol faceți bine unui conflict care de acum va putea fi rezolvat corect și fără să mai aibă ramificații și complicații.
   
   

Dragostea pasională și alte tipuri

 

 Ce este dragostea pasională? Este oare o stare emoțională tumultoasă ce conține  ”tandrețe și atracție sexuală,exaltare și durere , anxietate și destindere, altruism și gelozie” (Berscheid și Walster,1978,p 177).

   Dragostea pasională presupune atenție maximă la persoana iubită, reacțiile comportamentale scapă de sub controlul rațiunii , dragoastea este oarbă, defectele se convertesc în calități, distanța față de celălalt este trăită cu teamă, teamă ce devine obesivă și intensifică dorința de a trăi cât mai aproape de celălalt, de a primi dovezi ale iubirii.
   Faptul de a te simți îndrăgostit este unul comun și este ceva pe care îl învățăm de mici copii (”Albă ca Zapada”, ”Cenușăreasa” etc) și deci pentru care ne pregătim și la care visăm.Ne formăm o părere și un ideal, un imaginar și o așteptare cu care ne obișnuim să trăim, iar în momentul în care se concretizează ținem cu tot sufletul să fie pentru totdeauna (așa cum ni se spune la finalul poveștilor: și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...). Această dorință acerbă ne transformă dragostea în dragoste pasională în care nimeni și nimic nu mai contează, în care nicio variabilă nu-și mai are locul iat momentele de mici neplăceri sunt simțite ca drame și trăite cu deznădejte. Atitudinea devine una posesivă  și predomină teama obsesivă de a nu pierde persoana iubită fapt ce crește preocuparea de celălat mai mult decât ar putea fi nevoie.
    Dragostea este trăită de către toți oamenii acestei lumi în atâtatea moduri, cu atât de diverse intensități, sub atâtea zeci de contexte socio-culturale, încât a defini dragostea este ceva imposibil;iar a face distincția între feluri ale dragostei și a stabili limitele este ceva divin.Iar dragostea pe care încercăm noi astăzi să o definim și pe care o și simțim nu a foat așa de la început. La bază dragostea este un fenomen universal cu valoare de reproducere.Rașionamentul ar fi cam acesta: o femeie cu un bărbat formează o pereche pentru a se reproduce și perpetua specia. Doar evoluția omului a adus în acest context și o altă latură a sa: aceea de a avea grijă de celălalt; iar asta se poate numi dragoste.
    Partenerii pot fi legați și de un alt tip de dragoste: dragostea companională. Aceștia se iubesc însă într-o intesitate controlată,echilibrată, rațională, practică. Cei doi se susțin reciproc, se înțeleg și se tolerează. Își construiesc o relație bazată pe încredere iar viețile lor se împletesc aproape perfect. Problemele întâmpinate le rezolvă comunicând asta după ce disting gravitatea lor.Deși acest tip de dragoste pare opusul celei pasionale nu este așa. Ci mai degrabă o completare. Iubirea pasională poate fi resimțită de mulți, iar după ce văpaia dispare rămâne acestă dragoste companională care face relația să dureze mai mult și care sudează perechea.
    Într-o altă ordine de idei, dragoastea pasională este resimțită la începutul relației, iar dacă nu se sfârșește se transformă în ceea ce se numește dragoste companională.
    Studii făcute pe populație americană au descoperit că omaneii definesc și alte tipuri de dragoste: dragostea posesivă (este o dragoste pasională însă cu trăiri mult mai intense); dragoste pragmatică ( partenerii se aleg după anumite criterii pentru a pune bazele unei relații în care se satisfac nevoi materiale); dragostea altruistă ( dăruirea de iubire necondiționată și fără a aștepta nimic în schimb); dragostea ludică ( în care relația este considerată un joc, un mod de a etala puterea și de a câștiga; acest tip de dragoste nu durează mult timp, ci doar până când unul dintre parteneri se plictisește sau devine greu; de aceea mulți psihologi nici nu o consideră un tip de dragoste pentru că sentimentul în sine nu există).
     Alți psihologi consideră că nu trebuie categorizată dragostea și că aceasta ar conține oricum anumite dimensiuni comune doar că variază de la un cuplu la altul, de la o religie la alta, de la o vârstă la alta ș.a.m.d.
   Stenberg (1988) a propus un model triunghiular al dragostei iar acesta cuprinde: intimitatea- sudura sufletească, preocuparea față de celălalt, înțelegerea, respectul și valorizarea celuilalt; pasiunea-aspectele romantice ale iubirii, atracția fizică și sexuală; latura decizional-implicațională- centrată pe cognitiv, pe reprezentarea relației, pe colaborare, implicare, pe decizii și hotărâri.
   Cuplurile care reușesc să mențină triunghiul echilateral tind să fie cele mai stabile în timp. Să fie oare așa?
   

De la deziluzii la noi oportunități

    Când o relație se sfârșește rău avem tendința de a spune: ”Gata cu dragostea!Am să închid porțile iubirii”.Este o reacție naturală care mai apoi poate deveni periculoasă și  poate ține pe loc viitorul.Însă, de la o deziluzii  la o noi oportunități...nu e decât un pas.

 Persoanele care își închid inimile își închid șansele. Cum după o noapte furtunoasă soarele nu spune niciodată că nu mai răsare, așa și noi după o dezamăgire dureroasă nu trebuie să închidem sufletele și să le răpim șansa de noi începuturi.
   A te transpune într-un alt personaj după o despărțire  nu este o soluție. Se  anulează orice urmă de autenticitate și libertate. Libertatea este benefică pentru că va lăsa la iveală durerea și tristețea închiderii unui capitol amoros. Nu e ușor să fi părăsit, trădat, înșelat, păcălit, însă este mai greu să creezi impresia că totul este bine și să ți la nesfărșit în buzunar o cheie care nu va mai deschide niciodată un lacăt.Să-ți vezi propriile răni și să simți propriile dureri e ca și când te-ai privi lovit de un zid din fața căruia nu te poți da. Este însă nevoie ca acel zid să se prăbușească pentru a se putea ridica un altul nou și mai rezistent.

     O relație încheiată dă naștere la deziluzii.Deziluziile dau naștere la incertitudini, iar incertitudinile adună în inimă neîncredere, nepăsare, ură și cine mai știe câte alte sentimente.

    Este normal ca unele relații să nu fie satisfăcătoare așa cum este normal să cumperi un disc al cărui autor să te dezamăgeasca cu prestația sa, cum este normal să se anuleze un tren, cum este normal să nu-ți placă un gust al unei prjituri al cărei aspect era cel puțin delicios. Dacă însă acorzi o șansă autorului și îi mai asculți un alt disc, dacă aștepți un alt tren pentru că trebuie neapărat să ajungi la destinație, dacă mai cumperi și alte prăjituri aspectuase...nu te grăbi să nu acorzi o șansă tocmai sufletuui tău.
 
    Cum recunoști o deziluzie
O deziluzie se simte și trăiește în interior.Tocmai de aceea este greu de identificat pentru că nu are un anume mod de a se exterioriza.Și totuși ceva ceva o trădează. Persoana dezamăgită privește cu seninătate către relația tocmai încheiată, chiar cu sentimentul că a fost mai bine că s-a întâmplat așa însă nu va mai dori alta. Se sperie de noi începuturi ( mai ales amoroase). Este atentă la ce persoane noi cunoaște. Nu mai crede în relații de durată.Caută părerile celorlalți cu privire la relații și le reține doar pe cele ce sunt în concordanță cu ale sale.Se dedică exclusiv carierei sau unui hobby de mult uitat sau neexersat. Generalizează frecvent (femeile/bărbații sunt toți/toate la fel) chiar dacă nu are legătură neapărat cu amorul sau iubirea.
   Cum anticipezi potențialul cuiva de a trăi o deziluzie
Fiecare om are propria istorie de viață, experiențe și propriul potențial. Din comportamentul, atitudinile și acțiunile oamenilor poți intui dacă după o relație eșuată va fi sau nu dezamăgit.
-La început caută iubirea absolută;
-Nu stă pe gânduri când vine vorba de a se implica într-o relație;
-Când se află într-o relație este mereu anxios din teama de a nu fi perfect sau la înălțimea așteptărilor partenerului/ei;
-Nu caută să-și repare greșelile ci se victimizează, se lamentează, iar suferința i se poate croniciza;
-Propria suferință și deziluzie o transformă într-o filozofie de viață.

    Această ultimă idee de a transforma propria deziluzie în filozofie de viață ține oportunitățile departe și greșelile se vor repeta la nesfărșit.
   Scurt ghid practic
*Găsește propriile scheme ce aduc relațiile la naufragiu (după ce îți cunoaște familia, după un an de relație, după primul concediu petrecut împreună, după ce îi ceri să va mutați împreună etc)
*Identifică micile aspecte care se repetă în fieare relație (îl/o critici, nu-i accepți prietenii, nu aveți activități împreună, fiecare partener a avut acealași tip de job)
*Nu pune mare preț pe experiența din relațiie trecute sau din viață în general;fiecare nou început este mereu diferit de ceea ce a fost în trecut.Pe măsură ce pui accent pe experiență se vor repeta negreșit.
*Când reîncepi o relație dă jos masca persoanei dezamăgite și trădate.O nouă relație are nevoie spontaneitate nu de demonstrații și certitudini.
*Nu fă noul/a partener/ă să plătească pentru ceva din trecutul tău de care cu siguranța nici nu știe.

   Tot de ceea ce are nevoie persoana dezamăgită este de a se asculta pe ea însăși, de a-și pune pe tapet propriile emoții, trăiri, reacții, greșeli, slăbiciuni și de a le modela într-o formă cât mai ideală.

Confortul echilibrului interior este atât de grandios încât apoi poți prinde aripi pentru că ești liber.

Restul...vine de la sine.