Pozițiile de viață din Analiza Tranzacțională

   Pozițiile de viață sunt credințe fundamentale despre sine și ceilalți pe care oamenii le folosesc cu scopul de a-și justifica comportamentele. Își au originea în Analiza Tranzacțională al cărei fondator este Eric Berne.
    Analiza Tranzacțională a fost născută pentru a aduce umanitate în Psihologie, care până la Eric Berne era considerată tehnică, ermetică și rigidă ( amintesc aici studiile psihoanalitice ale lui S.Freud care categorizează oamenii în clase precise). Drept urmare, fondatorul A.T. dezvoltă o psihologie populară , simplă, vastă ca un tablou complex. Acest tablou poate descrie personalitatea unei persoane, comportamentul său, starea în care se află, dar cel mai interesant este că poate explica ceea ce este dincolo de personalitate, comportament sau stare. Pentru că ceea ce se ”citește” dintr-un tablou are o istorie și un motiv. Și tocmai această parte face A.T. să fie inovatoare, utilă și un mod extraordinar pentru psihologi și psihoterapeuți de a-și exercita meseria, care devine artă o dată cu E. Berne și a sa A.T.
    Numele de Analiză Tranzacțională îi este dat după ce fondatorul ei a observat că la nivelul comunicării, oamenii fac schimburi verbale și non-verbale între stările Eului. Așadar oamenii nu doar comunică ci fac...tranzacții.
   La nivelul dezvoltării copilului, același E.Berne a observat că patternurile comoprtamentale sunt copiate de copil și își au rădăcinile în nucleul familiei. Așadar introduce conceptul de Scenarii de Viață.
   
   Pozițiile de viață pe care voi încerca să le definesc și descriu în această postare, nu reprezintă altceva decât niște descrieri ale unor valori interioare pe care noi oamenii ni le reprezentăm mental, pe care ni le structurăm în copilărie și pe care le folosim ca adulți în manieră inconștientă.
   Aceste descrieri interioare sau convingeri pot fi clasificate astfel:
   
    Eu sunt OK, tu ești OK
    Eu nu sunt OK, tu ești OK
    Eu sunt OK, tu nu ești OK
    Eu nu sunt OK, tu nu ești OK

        Când suntem în starea Eului Adult, confruntările sociale se pot combina în aceste patru forme de mai sus. Se pornește de la ideea că EU stând în fața unei persoane comunic și am un tip de relație cu EA/EL din care poate rezulta cine are de câștigat și cine nu și cum ne simțim ca urmare a confruntării sociale.

   1) Eu sunt OK, tu ești  OK    este poziția câștigătoare care permite avansarea. Pornește de la ideea că în familie, copilul și părinții decid că merită să fie iubiți, că sunt de încredere și se pot baza unii pe ceilalți. Această credință o exteriorizează și o atribuie și celorlalți oameni cu care leagă rapoarte de încredere. Interacțiunile sociale sunt așadar libere și confortabile pentru ambii parteneri.
   În viața reală, ne confruntăm adesea cu persoane necunoscute. Dacă te afli în această poziție nu vei resimți persoana necunoscută ca pe o amenințare, te simți în largul tău și ești gata să  o cunoști pentru că îi acorzi maximă încredere. La rândul său și celălalt se simte în același fel. Mai departe nu se poate spune decât că se poate lega o prietenie strânsă în care cei doi parteneri sunt OK.
2) Eu sunt OK, tu nu ești OK  este poziția în care atitudinea arogantă care conduce la conflicte. Copilul își formează convingerea  că pentru a fi el OK și pentru a reuși trebuie să fi deasupra celuilalt. Așadar, Eul Adult stă în poziție confortabilă, se bazează pe sine însă îl blochează pe celălalt care se simte constrâns și deci nu este OK.
   În viața reală acest tip de poziție este adesea întâlnit la directori, manageri sau șefi care în lipsa unei strategii preferă să nu ofere libertate partenerului cu care luptă permanent pentru a-și demostra că este el capabil de ceva. Evident că partenerul obosește și încetează să mai convingă șeful că poate avea încredere în el. Dacî te afli în această poziție află  că celălalt are nevoie de libertate și să se poate avea încredere în el. Și celălalt poate fi OK.
3)Eu nu sunt OK, tu ești OK    este poziția denumită și ” a-fugi-de”. Aceasta este poziția preferată victimelor. Persoanele dependente de afecțiune și atenție sau în cazul persoanelor depresivesimt nevoia de a fi dirijate, direcționate, sfătuite în permenență pentru că nu consideră că sunt OK. Doar ceilalți sunt OK, de incredere și pricepuți în a le ajuta. De regulă aceste persoane duc o viață simplă, banală și ”atrag” problemele special pentru a întări convingerea că nu sunt capabile și e lasă în voia celorlalți.
   Dacă te afli într-o astfel de poziție, pot fi sigur că și Tu poți fi OK.
4)Eu nu sunt OK, tu nu ești OK  sau poziția ” A-nu-ajunge-nicăieri”.  Copilul învață că nu poate avea încredere în nimeni, că viața și lumea în general nu are niciun sens, că el dar și ceilalți nu au nicio valoare sau putere de a evolua sau de a sta bine, a fi OK. Ca adult, crede că nimeni nu îl poate ajuta pentru că nimeni nu este suficient de bun pentru a face ceva și pentru El, iar El nu face nimic pentru că știe că nu este OK.

   În fiecare zi intrăm în contact cu persoane cunoscute, mai puțin cunoscute sau deloc cunoscute. Inconștient noi traversăm toate aceste poziții cu câte o persoană. Posibil cu părinții să fim frecvent în poziția Eu nu sunt OK, Tu ești OK, în timp ce cu prietenii în poziția Eu sunt OK, Tu ești OK.  De altfel, este cea mai sănătoasă poziție. Oferă posibilitatea de creștere și dezvoltare personală cu o atitudine pozitivă și o viață serenă.

    Poziția ”Eu nu sunt OK, tu nu ești OK” este la polul opus în care rămân persoanele ce lasă lucrurile la voia întâmplării, gândesc negativ, își construiesc vieți sociale fără prea multe evenimente, consideră orice fapt ca fiind banal și care nu merită efort sau atenție.

   Poziția ”Eu nu sunt OK, tu ești OK” este o altă poziție nesănătoasă preferată de depresivi în care decid să rămână pentru a-și întări convingerea că nu au capacități ce le permit evoluția așa cum o au ceilalți.

     Preferința   pentru o anumită poziție este dăunătoare mai mult decât poziția în sine. Pentru că este aproape imposibil să fim cu toate persoanele din jur în același raport. Este de preferat să adaptăm în funcție de situație, deși trebuie să rămânem frecvent în poziția ”Eu sunt OK, tu ești OK”.

Egoismul și ce înseamnă el

  A fi egoist este o treabă relativă cu definiții greu de precizat.Este un concept puțin înțeles și destul de discutat de toți pentru că nu lămurește mereu ceea ce vrea să însemne cu adevărat. Mai mult decât atât este destul de greu să precizezi dacă este bine sau nu să fi egoist și care este limita normalului în cazul în care egoismul te caracterizează.
    Mulți psihologi nu-l cheamă egoism, ci mai de grabă iubirea de sine, capacitatea de a stabili distanțe corecte față de ceilalți, atenție la nevoile proprii și...respectul de sine. Aceste caracteristici ar defini egoismul sănătos. De ce sănătos? Pentru că este normal și...sănătos pentru fiecare să aibă propiul spațiu, să își îndeplinească propiile nevoi și să facă ceea ce îi place și simte că este capabil să facă.
 Pentru a înțelege mai bine termenul de egoism am să-l pun în antiteză cu altruismul; sau acea persoană care se pune în slujba celorlalți.
    Fraze de genul: ”Mă fac în patru pentru ceilalți și ei nici măcar nu mă văd!” dăunează. Astfel de gânduri aduc suferință, nervozitate(uneori cronică), sentimente de vinovăție,gânduri agresive.
   Personele care tind să ajute pe ceilalți dau un puternic sens lui trebuie, nu au puterea de a spune Nu și trăiesc mereu cu sentimentul  indispensabilității se hrănesc doar cu gândul că ceilalți le-ar putea  aprecia efortul și ajutorul iar atunci când nu se întâmplă devin melancolici, triști, lipsiți de sens și depresivi.
   O persoană care nu dă valoare propriilor nevoi și  care acordă importanță doar celorlalți este un martir care adună deziluzii și suferințe care în timp se cronicizează și ajung chiar la boli(dureri cervicale, lombare, gastrite, ulcere, psoriazis sau acnee).
   Orice om are fantezii, visuri, idealuri, dorințe care neîdeplinite se acumulează iar acestea trebuiesc exteriorizate cumva, chiar și prin diverse tertipuri, cum ar fi proiectându-le asupra altor persoane impunându-le lor să le realizeze. Chiar dacă ceilalți vor îndeplini sau  nu aceste idealuri și visuri sinele nostru are nevoie de a se hrăni  din propriile experiențe și nu din ale altora.
   Sacrificiile făcute pentru cei din jur nu aduc niciodată cu sine satisfacții și cel mai de preț ajutor este acelea în care impulsezi persoana la independență, o încurajezi  a-și căuta propriile soluții, de a le aplica și de a-și trage singură propriile învățături. Punându-te în locul celuilalt și preluându-i problemele, creând momente ideale și construind globuri de sticlă sub care să îi pui pe toți nu se întâmplă altceva decât să-ți pui lumea toată pe umeri.Iar aceastră greutate psihologică se va resimți cu timpul.
  Persoana care se pune în slujba altora nu face altceva decât să creadă că este indispensabilă și crează față de cei apropiați scenarii prin care să mențină aceastră trăsătură a ei la suprafață.Spre exemplu, o mamă își va educa copii dependenți de ea pentru a-și exercita tot timpul rolul de mamă altruisă, care ajută neîncetat și neobosit.
   Insinctul de conservare, supraviețuire și protejare a propriei persoane este valabil pentru toți și fără excepții.Oricine tinde către idealuri și toți vrem să supraviețuim.Depinde însă de cum înțelegem fiecare modul în care trebuie să o facem. A acorda ajutor doar celorlalți și a te pune pe locul doi nu dovedește că nu ai aceste instincte ci dovedește că vrei să supravițuiești prin alții iar alții prin tine.
   A nega propriile nevoi  înseamnă a le transforma în ură, în gânduri obsesive  și agresive față de sine și cei din jur, mai ales față de cei care nu au acceptat ajutorul oferit. Aceste gânduri sunt naturale și aduc din nou la suprafață nevoia de respect față de sine. Gândurile negative, tristețile și sentimentele de culpabilitate că nu ești apreciat nu sunt altceva decât indicii ale restabilirii echilibrului interior. Excesul de bunătate trebuie să fie îndreptat și către sine.
   Așadar, re-polarizând și revenind la noțiunea de egoism, acesta nu trebuie înțeles ca pe ceva rău și negativ.Este dreptul fiecăruia de a alege momentul în care să acorde ajutor dar și ce fel de ajutor acordă.

Când spun băieții: ”Adio, mamă!”?

   

    A fi femeie și a crește un băiat nu-i treabă ușoară. De-a lungul postărilor mele am adus în lumină această teorie în ideea de a-l aduce în prim-plan și pe el. E clar că existența lui și ceea ce devine trece prin noi femeile iar dacă noi femeile vom înțelege ce etape parcurge și cum evoluează, atunci vom admite cât de minunat este barbatul.Și-l vom iubi așa cum merită.

    Prima și cea mai importantă femeie din viața unui bărbat este mama. Ea este  pentru el siguranța, protecția și înțelegerea de care are nevoie orice copil fără excepții. Abia după vârsta de 3 ani, copilul, începe să observe că are ceva diferit față de ea: că el este băiețel iar mama femeie.Însă starea de bine care i-o conferă această ființă minunată îi stârnește gelozie și din instinct o acaparează.O vrea doar pentru el și știe sigur că atunci când va fi mare se va căsători cu ea (și se va căsători cu ea, dar sub alta formă: fata va semăna cu mama). Această perioadă, foarte delicată, are la bază complexul lui Oedip (vezi și http://psihologiasufletelornoastre.blogspot.it/2012/04/complexe-si-frustrari.html) care nerezolvat va ține bărbatul la acest stadiu din cauza nerezolvării lui.
    Ajuns la vârsta de 7 ani,băiatul începe să se desprindă singur de mamă, iar separarea durează uneori și toată viața. El își construiește identitatea masculină în opoziție cu cea feminină.Își conturează duritatea masculină în oglindă cu sensibilitatea feminină. Își urmează instinctele în contrast cu supunerea cerută  de mamă.
    Freud spunea că ieșirea de sub atașamentul mamei este o trăire intensă și perfectă doar dacă depășește momentul de gelozie față de mamă când ea este în compania tatălui.Este momentul delicat în care apare importanța tatălui în devenirea fiului ca bărbat.
   Chiar dacă pare că băiatul este rebel el de fapt exersează această nouă stare și ignoră mama. Până acum a fost copilul mamei, acum trebuie să devină băiat. Iar băieții sunt neastâmpărați, jucăuș, nu iau nimic în serios, sunt răi, ciufuliți, dezordonați, certăreți. Fapte pe care mama le respinge, însă așa înțelege el că se va detașa de ea: făcând în contrast la ceea ce ea îl îndeamnă. Pare un stereotip însă natura l-a creat cu un scop: acela de a-i defini și oferi posibilitatea de a-l caracteriza.
      La 13 ani, autoerotismul  favorizează autonomia masculină. Este o nouă latură pe care o capătă și care-l lămurește asupra puterii erotice de care dispune. Este și momentul când pleacă din cuib în căutarea de noi experiențe și nu orice fel de experiențe, ci experiențe erotice. Acum când este responsabil de producerea propriilor plăceri și când îl încearcă noi senzații  plăcute de euforie îi crește încrederea în sine.Mama nu mai este unica sursă de producere a plăcerii. Doar sentimentele de culpabilitate și de tristețe față de mamă îl mai întorc la cuib. Și încă mai are nevoie de ea pentru că încă nu este pe deplin de matur să își construiască propriul lui cuib.Dar el o respinge pentru că simte că nu mai are nevoie de ea.
    Pentru că este la pupertate este și interesat de fete. Iar cum el este mereu neastâmpărat, jucăuș, nu ia nimic în serios, e rău și ciufulit, dezordonat și certăreț...este și mereu respins de ele așa cum și mama o face. Aceste ele seamănă cu mama iar refuzul lor nu este tocmai plăcut,ci din contră îi stârnesc ură și îl constrâng.Poate apărea complexul de inferioritate pentru că este într-o altă perioadă delicată în care trebuie să se schimbe și să evolueze pentru că înțelege că a fi mereu respins nu este bine și puterea lui erotică nu ar mai avea pentru cine să o folosească. Mama îl primește oricând în cuibul ei, ea îl place oricum chiar dacă uneori îi respinge acțiunile și felul de a fi.
   Spre sfârșitul pubertății, băiatul își găsește inspirație în mamă.Devine mai puternic și are mai multă voință de a evolua și de a schimba felul lui rebel și neglijent. Mama este prima care observă și cea mai subtilă schimbare și din nou îl place ți-l apreciează. Se simte din nou iubit și apreciat. Se simte în siguranță, protejat și înțeles.Ca în copilărie.
   Este mai pregătit să se avânte din nou cu elan către noi cuceriri, noi experiențe și noi trăiri. Începe să iubească și să se teamă. Simte și trăiește atât de multe încât devine confuz. Pierde controlul și rândul  experiențelor, iar asta îl contrariează, îl obosește, îl face irascibil și din nou nesigur. Femeile nu sunt ceea ce credea el de la mama lui că sunt.Ele nu-l primesc înapoi oricând și nici nu-l plac oricum. Nu observă și nu-i apreciează schimbările și evoluțiile în bine. Cer mereu de la el câte ceva și nu au răbdare.
    Este din nou dezarmat și mai confuz ca niciodată. Mama  nu l-a învățat subtilitățile feminine, sensibilitățile lor, micile secrete și nevoia feminină de a respinge un băiat doar din plăceri nevinovate. Îi reneagă locul important în viața lui ca băiat și o critică.dintr-o dată nu mai este perfectă și nici bună. Însă el se va întoarce la ea. Iar mama  neobosită îl primește.
     Pe când el își duce propriile lupte interioare, descopră că rivalul cel mai mare din viața lui- tatăl- este de fapt mai mult decât un aliat.El are deja experiența conviețuirii cu o femeie și este momentul în care acesta pătrunde în diada mamă-fiu. Rolul jucat de tată în viața tânărului fiu trebuie să fie unul ferm și jucat nu față de fiu cât față de mama acestuia care îi este soție și cu care doar el formează un cuplu. Băiatul este nevoit să renunțe la exclusivitatea pentru mamă și începe adevăratul proces de desprindere.
   Alt rol jucat de tată este de a întări masculinitatea tânărului băiat.Tatăl joacă acum cel mai important rol al său din întreaga evoluție a fiului:  trebuie să fie exemplul cu care băiatul să se poate identifica.Reprezentându-se ca băiat, se poate sustrage mamei.
    Cînd vedem cât de important este tatăl, înțelegem cât de mari sunt consecințele absenței sale: constituirea cuplului mamă-fiu (vezi și http://psihologiasufletelornoastre.blogspot.it/2012/03/relatia-mama-fiu.html ), locul tatălui luat de către fiu, persistența influenței mamei, dificultatea băiatului de a se maturiza afectiv și sexual.
    Pentru a-și dobândi virilitatea, băiatul trebuie să părăsească universul feminin. Timp de 9 luni a trăit în pântecele ei, apoi 7 ani printre fustele sale. Unele femei l-au scufundat în feminitate, altele l-au inhibat, altele nu i-au arătat modele masculine.Iar el cumva, va trebui să i se opună, să o refuze și să persevereze.    
   Tatăl este cel care-l învață cum să se poarte cu o femeie, care îi sunt micile secrete, cu ce arme să lupte, cu ce vorbe o poate cuceri, unde să-i caute în suflet pentru a o îndupleca. Băiatul se confruntă cu subtilitățile, cu răbdarea, cu calmul, cu înțelepciunea. Se ajută de farmec, de masculinitate, de șarm și  tandrețuri. I se dezvoltă simțuri subtile, noi viziuni și înțelege noi perspective. Poate chiar și să vadă prin ochii unei femei. Acum a devenit acel bărbat minunat de care orice tată ar fi mândru. Iar un bărbat minunat este mereu pregătit să-și construiască propiul cuib(însă sub atenta supraveghiere a mamei) pentru că abia acum face parte dintr-o nouă generație.
   Așadar, dragi femei...iubiți bărbatul minunat!Caci a trecut prinr-un lung și emoționant șir de schimbări...

Relații fără viitor

   Când întâlnim o nouă persoană și ne atrage și dorim să formăm o nouă relație, devenim atât de entuziasmați, încât uităm unele aspecte cum ar fi: să punem întrebări pentru a afla unele amănunte importante despre partener.

        Pășind peste unele indicii ce ți-ar arăta că relația nu ar merge și insistând pe a o crea  cât mai intimă, ajungi într-un moment al relației și chiar al vieții, când pare că nu mai poți merge mai departe, că nu mai poți evolua și dezvolta ca om și personalitate și devi nefericit, deprimat, inactiv social. Toate acestea au un motiv, un sens dar și o rezolvare. Identifică unele momente cheie din viața ta ( când, cum și de ce ai decis să faci un copil, să te căsătorești, să te muți de la părinți pentru a sta singur, când ai sfârșit o relație, cum ai sfârșit relația și ai început alta).Este posibil să fi greșit că nu ai avut răbdare pentru inițierea relației, să o fi grăbit conturând-o intimă și să-i fi acordat o șansă din diverse motive care de fapt te au doar pe tine în centrul atenției. Deși este mai simplu să credem că celălalt este de vină sau că soarta și destinul așa au fost, mai bine pentru o secundă devino sincer cu tine și caută acele puncte greșite pe care să le corectezi.

        Într-o relație de cuplu nimic nu este simplu.Conviețuirea, iubirea, intimitatea, comunicarea,supraviețuirea,...totul trebuie făcut în doi și împărțit în doi.Matematic vorbind, orice număr îl împarți la 2...va da mereu un număr fix...deci două jumătăți.Egale. În viața de cuplu, orice lucru împărțit la doi nu dă mereu un alt lucru fix...deci două jumătăți. Balanța va fi într-un balans continuu, părând o  nesfârșită luptă de aducere și menținere în echilibru.
   O relație este o înțelegere asupra unui egal parteneriat pentru milioane de aspecte ce pot lega un cuplu.Egalitatea este cuvântul cheie și nu mă refer aici la egalitatea dintre sexe (nici nu m-aș gandi să încep aici un război între sexe). Mă refer la egalitate ca la o negociere corectă, echilibrată care să permită celor doi evoluția personală prin sprijin reciproc. E ca și când doi oameni construiesc o scară împreună pentru că așa au stabilit de comun acord, scară pe care o construiesc treaptă cu treaptă și le  urcă  pe rând.Când unul din parteneri nu mai adaugă o treaptă scării, atât el cât și celălalt vor rămâne pe loc la același nivel. Sinceritatea ar fi de mare ajutor în acest moment. Cel ce nu mai dorește înălțarea scării va trebui să-i mărturisească acest lucru celuilat, pentru ca cel din urmă să hotărască ce va face pe viitor. Va rămâne la acest nivel alături de partenerul cu care a construit scara până la acest nivel, sau își va căuta un alt partener alături de care să continue ce a început.
 
           Unele  relații nu au capacitatea de a construi nici măcar o treaptă.Rămân la ”start” mulți ani împreună și asta pentru că unul dintre parteneri sau chiar amândoi aduc în relația de cuplu cu sau fără voia lor, diverse probleme din copilărie.

           Un copil care ia  parte la suferințele celor apropiați și iubiți, cum ar fi mama, tata, frații, bunicii și îi vede umiliți, jicniți, neajutorați, va dezvolta un  impuls de a ajuta.Păstrând această dorință pentru mult timp și făcând din ea o nevoie proprie, copilul astăzi adult, va proiecta acest ajutor de care aveau nevoie părinții și familia lui, asupra partenerilor de viață.Astfel, se va simți mereu responsabil cu oferirea de ajutor partenerului, pe care îl consideră slab, dezorientat, confuz, vulnerabil.
      Idolatrizat, partenerul primește avalanșe de sfaturi,recomandări, va fi atent urmărit, mereu încurajat, deciziile se vor lua în locul lui pentru că el nu se descurcă niciodată bine,i se vor tolera toate comportamentele fie ele oricât de antisociale.
       Dacă ești într-o relație și crezi că cel de lângă tine nu se poate descurca fără tine, că nimeni nu-l poate iubi, asculta, încuraja mai bine decât tine, dacă te simți dator să-i vindeci răni din copilăria lui, dacă eviți orice tip de confruntare cu el de teama de a nu-l supăra sau deranja, dacă ești de acord cu orice tolerându-i și justificându-i orice acțiune...atunci este o problemă în relația voastră. Problema nu este la el.Problema este la tine care de fapt încerci să-ți satisfaci nevoia de a oferi  ajutor cu orice preț.
  În general,cum cel mai apropiat om este chiar partenerul de cuplu, nu rămâne decât să-i fie răsturnate lui toate camionale pline cu nevoile de ajutorare acumulate de atâta timp.Nu este nimic în neregulă cu a ajuta, este în neregulă cu a ajuta pe cel ce nu cere ajutor sau nu are nevoie reală de asta.
   La fel de nesănătoase sunt și relațiile în care unul dintre parteneri este mai interesat de celălalt decât celălalt de el.Chiar dacă cel ce nu primește atenție și iubire, interes și susținere, observă distanța parterelui, relația continuă și continuă cu veșnica speranță că într-o zi lucuruile se vor schimba și că va veni și rândul celuilalt să le ofere.Cum însă un prezent nu se trăiește din proiecțiile viitorului, este mai bine să întrerupi relația dacă observi câteva aspecte la partenerul tău, aspecte ce conclud faptul că el nu are interes pentru tine cum ai tu pentru el. Dintre acestea ar fi că:- nu are entuziasm când faceți diverse lucruri împreună (cumpărături, vacanțe, planuri de  viitor)
-renunți la multe plăceri proprii doar ca să-i faci pe plac, însă el niciodată  nu face la fel
-nu a povestit familiei lui despre tine așa cum tu ai făcut deja
-nu vorbește apropae niciodată despre el, despre ce probleme are, temeri, bucurii, planuri, în timp ce tu te deschizi ca o floare față de el
-are puține inițiative în ceea ce vă privește ( nu te ia de mână, nu-ți cere sfaturi, părerea, nu te privește în ochi și nu e atent la ceea ce spui)
    Aceste fapte își au rădăcinile în copilărie. Învățând de copil că nu ai voie să fi iubit,că nu meriți atenție pentru că nu ești o persoană valoroasă,  că pentru intimitate trebuie să aștepți cuminte, că lucrurile bune se întâmplă foarte rar și nu oricui. La maturitate acest profil rămâne valabil.Astfel te comporți ca și când ai fi un copil cuminte și suspus ce-l așteaptă pe Moș Crăciun. Doar dacă ai răbdare și te comporți frumos poți avea parte de bucurii, iubire, atenție, intimitate.Depășind aceste momente și temeri, poți ajunge într-un moment echilibrat pe fondul căruia să poți pune bazele unei relații pe care împreună și în mod egal să o hrăniți, la care să  contribuiți și de care să aveți plăcerea de a o perfecționa.
  
   O altă problemă și una destul de interesant de strategic construită este cea în care ai o relație cu o persoană pe care o ai drept model. O relație foarte strânsă cu unul din părinți (de regulă cu tatăl dacă ești o fată și cu mama dacă ești băiat) nu face altceva decât să prelungească nevoia de a-l mai avea. Și cum vârsta nu-ți mai poate permite, se apelează la un tertip, inteligent de altfel: faci din partenerul/a tău/ta părinte de care nu te poți despărți.Astfel, îl/o idolatrizezi, îl/o  asculți ca pe un/o sfânt/ă, îi ceri mereu sfaturi, păreri, vorbeși și crezi despre el/ea că este mult mai bun/ă decât tine, are o inteligență superioară ție, este mai valoros pentru că are o poziție socială și profesională mult mai bună decât ale tale, are o atitudine și o personalitate mult mai puternice decât ale tale, este mai bun/ă în tot și la toate. Este adevărat că nu ai cum să nu iubești o astfel de personaă și să nu ți-o dorești aporape, însă nu neglija aspectele tale pozitive, calitățile, atitudinea și personalitatea ta, inteligența și valoarea în ansamblul tău  ca persoană. Și lipsa părinților sau lipsa aprecierii din partea lor pot determina în mod iconștient. Părinții care nu oferă afecțiune, atenție, iubire și îngrijire sub toate formele ei, nu fac altceva decât să-și pună copilul în postura de a-și alege metaforic un alt părinte. De cele mai multe ori se întâmplă ca însăși partenerul/a să devină părinte. Aceasta este însă o alegere cu urmări defectuase și care nu permite cuplului și persoanelor ce îl formează să evolueze.
  
         Nu este o relație de viitor nici cea în care ai alături o persoană de la care aștepți să se schimbe și motivul pentru care continui această relație nu are nicio legătură cu realitatea lui și a voastră, ci cu potențialul lui.Făcând din celălalt un țel și un proiect, prelungești un prezent care poate fi dureros, trist, devalorizator pentru tine, așteptând ca celălalt să se schimbe ca să-ți fie și ție bine. Această așteptare îndelungată adâncește rănile suferinței până când vei uita cine ești cu adevărat, ce poți realiza pe viitor, ce forțe ai și ce poți realiza cu ele. Această stare de sine plafonată te face să accepți din ce în ce mai multe de la parnereul /a tău/ta. Orice greșeală o percepți cu indulgență, speri mereu că va fi ultima până la proba contrarie, încerci mereu să te Autoconvingi că are nevoie de o șansă, înțelegi că orice greșeală face se datorează lipsei de înțelege, afecțiune și iubire din partea părinților din perioada copilăriei sale, iar datoria ta este să-i inchizi acele răni pentru ca mai tîrziu el să devină omul matur pe care ți-l dorești de fapt. Însă nimeni nu se poate schimba prin ochii nimănui și nici prin conștientizarea greșelilor din partea celuilalt.
    
                Oricine se poate schimba și evolua însă doar prin ochii săi, prin conștientizarea proprie a propriilor  greșeli și prin acțiuni directe și concrete. Așteptând să evolueze, să se maturizeze, să devină un om cu o personalitate puternică cu mari realizări, în speranța că vei fi răsplătit/ă te vei cufunda singur în așteptări și dezamăgiri, vei pierde încrederea în sine și în ceilalți. Cel ce alege să se schimbe o va face cu forțele proprii și singurul căruia îi va purta recunoștință va fi lui însuși.Ceilalți nu pot fi decât martori.Este ca la un joc de fotbal. Jucătorii unei echipe au contribuit la câștigarea cupei, suporterii au fost doar asistenți la un spectacol. Cum însă jucătorii au avut nevoie de suprotul moral și încurajări din partea lor, tot așa și noi avem nevoie de suportul și încurajările din partea partenerului/ei.
   În consecință, o relație sănătoasă și de viitor este cea în care ai alături un partener pe care îl accepți așa cum este el în prezent nu așa cum poate va fi el într-un viitor apropiat sau îndepărtat. Trăirea prezentului pentru așteptarea continuă a unui viitor mai bun te va face mai nefericit/ă decât crezi.
  

Complexe și frustrări

  
   Nimeni nu este perfect.Facem greșeli și rănim pe cel  de lângă noi și fără să ne dăm seama.Uneori rănim fără a avea această intenție, doar că celălalt o interpretează greșit.În acest caz, nu doar că nu este vina noastră , dar nici nu trebuie să ne culpabilizăm.Trebuie  doar să punem întrebarea următoare: de ce celălalt înțelege altceva decât ceea ce am vrut eu de fapt să-i transmit și de ce s-a simțit jicnit ?. La baza neînțelegerii corecte a unor mesaje și interpretarea lor eronată stau unele complexe și frustrări.
 
   Orice om pe lumea asta își dorește să fie  ascultat, înțeles, apreciat sau susținut.Și în mod pozitiv. Dacă acesta nu este posibil, ceva din incoștientul nostru se va mulțumi și cu modalități negative.Numai ignorare să nu fie. Dar nu este sănătos de vreme ce aceste modalități negative pun bazele unor frustrări și complexe cese vor activa în orice momente apare un pericol.
  Un complex ar însemna un punct central în jurul unor amintiri, percepții, reprezentări etc.Acestea au o mare încărcătură afectivă și se formează pe baza relațiilor cu cei din jur din prima copilărie. În altă ordine de idei un complex ar reprezenta un nucleu încărcat de semnificații sau o ștampilă constituită din urmele lăsate de toate evenimentele copilăriei noastre.
   Există mai multe tipuri de complexe studiate îndeaproape.
  
    Complexul de castrare.Părinții, în special mama, pentru a oferi un răspuns copilului de 3 ani la întrebarea de ce un băiat are  penis iar fetițele nu, va crea defapt un răspuns fantasmic (de poveste), dar care va crea spaima că dacă se va juca cu el i se va tăia ( în cazul băiețelului), iar faptul că nu-l are (la fetițe) va încerca să compenseze acest prejudiciu sau să repare și să recupereze această rea diferență. La fete, acest complex va face ca mai târziu să se simtă inferioară băiatului, va accepta superioritatea lui din atitudine și va oferi mereu un privilegiu lui.Bărbații, se vor simți mereu falnici, puternici, că au mereu un as în mânecă,  că au ceva în plus pe care trebuie să-l arate tuturor.De aici nevoia mai mare a lui de a face sex   cu mai multe partenere.
  
   Complexul de inferioritate se compune din atitudini și comportamente ce desemnează o imagine proastă despre sine exteriorizată prin izolare, depresii, nervozitate. Acest complex are bazele puse de către familia care l-a crescut negând și corectând orice acțiune a copilului de a explora lumea. Va crește sărac nu doar în experiențe cât și emoțional, nu va ști să comunice, nu va fi competitiv și nu va încerca nicodată lucruri noi ce îi solicită creativitate ( pe care nu o are foarte bogată pentru că nu i-a fost dezvoltată) de teama de a nu fi respins și prin urmare neiubit.Este posibil să dezvolte dependențe de tot felul cum ar fi de alcool, droguri sau  afective de o persoană căreia îi va cere mereu sfatul sau ajutorul fără a analiza sau trece prin filtrul propiu, ci le va accepta ca atare.
  
    Complexul de superioritate este opus celui de inferioritate și are la bază, bineînțeles...prea multa apreciere în decursul explorării lumii de către copil. O astfel de persoană va avea o stimă de sine foarte mare, va crede mereu că ceea ce face și spune este perfect, va corecta mereu pe ceilalți, se va supraaglomera cu sarcici pentru că spune despre el că poate face multe și se poate autodepăși mereu, va deveni anxios dacă nu este apreciat de cei din jur și chiar jicni pe cel ce l-a depășit.Critic cu alții și bun cu el, se supraevaluează pentru orice fapt chiar și mărunt.Nu așteaptă niciodată să fie apreciat sau lăudat.O va face singur înaintea tuturor. În fața eșecurilor sau subevaluării celorlalți nu va reacționa cu responsabilitate.Va nega și contesta corectitudinea evaluării, ba mai mult va crede că are ceva cu el, că este prea bun și de fapt celălalt își manifestă gelozia.În plan emoțional nu investește mult pentru că nimeni nu prea merită toate cele bune câte are de oferit, dar pretinde maxim pentru a te ridica la nivelul lui .
  
    Complexul de culpabilitate.Este o prelungire a celui de inferioritate.Pe lângă stima de sine scăzută, persoana se va simți vinovată pentru ceva și se va culpabiliza.Acest fapt o va arunca în izolare și o va ține departe de asumare de responsabilități de teama să nu repete aceași greșeală din trecut de care este atât de vinovat.Trist este că persoana care suferă de acest complex nu este într-adevăr vinovată. Iluzia vinovăției va crea mereu scenarii de viață în care să se repete greșeala și să demonstreze lui dar și celorlalți că are dreptate și că este vinovat.De exmplu, un copil crede că părinții lui s-au despărțit pentru că nu-l iubesc și nu a fost cuminte.Mai târziu, matur fiind, va crede că nefiind bun de nimic, nimeni nu-l iubește și va fi greu să aibă o relație trainică.Va crea scenarii în care partenerul/a să-l părăsească și să se culpabilizeze, aducând mereu în discuție că într-adevăr nu este iubit și bun de nimic.
   
    Complexul patern.Acesta este specific băieților și se referă la preluarea în rolul de parteneră a mamei, înlăturând tatăl sub o formă sau alta.Dacă, copil fiind, băiatul vede cum mama suferă din cauza tatălui, va prelua el relația, care de fapt trebuie să se consume între ei (mamă și tată).Băiatul se va apropia foarte mult de mamă, va lua toate deciziile cu ea, o va ajuta sub toate formele posibile ( asculta, susține, înțelege, aprecia) pentru a o face fericită.Este greu de creuzut că va avea relații cu partenere sănătoase și trinice, decât dacă partenera va accepta o relație în 3, pentru el va avea mare parte din gânduri și sentimente pentru mamă, va fi gata să o ajute lăsându-se atât pe el cât și partenera, mereu în umbra mamei.Eventual va compătimi toate femeile, considerându-le fragile, neajutorate, care suferă din cauza bărbaților, iar el va încerca să le șteargă lacrimile tuturor creându-și imaginea de bărbat pe umărul căruia pot plânge toate femeile.
  
     Frustrarea  desemnează emoții, sentimente pe care le încearcă un individ atunci când i-a eșuat sau refuzat o acțiune pe care și-o dorea.Cum satisfacerea mulor nevoi   este vitală, nesatisfacerea lor duce la o frustrare patologică, adică boală. De multe ori, frustrarea este neconștientizată și de-a lungul copilăriei unele sunt de neevitat.Cum ar fi înțărcarea, renunțarea la dependența de părinți, retragerea dragostei parentale, impunerea acceptării împărțirii dragostei și atenției cu alți frați. Mai târziu, ca tânăr, se va exterioriza cu ură față de cei din jur, va fi agresiv ori va încerca să demigreze pentru atingerea unui scop, să acuze pe nedrept, să înjosească, să umilească pentru a obține ceva cu orice preț, sătul fiind de nerealizări, înțelegând că așa ar fi mai ușor și ar evita eventuale eșecuri.

Relația mamă-fiu

      

Atunci când o femeie decide să aibe un copil, fără să vrea, va gândi și ce își va dori: fată sau băiat. Experiențele ei de copil o vor influența inconștient în dorința sau plăcerea de a avea o fată sau un băiat.Însă, dacă va avea un băiat, uniunea dintre ei va fi pe viață iar preferința mamei pentru el va ascunde mereu dorințe tabu.
 
    Pentru o femeie, a avea un băiat reprezintă o revanșă asupra destinului.Se pare, că fără voința sau alegerea lor voită, adoptă un comportament misogin.Iar fii lor le oferă această oportunitate, aceea de a  realiza lucruri pe care ele ca femei sau fetițe nu le-au putut face: pot practica sporturi violente, își pot continua studiile, pot avea mai multe aventuri amoroase.
  
     Dorința unei femei de a avea un copil vine din două surse: prima ar fi  identificarea cu mama ( așa cum mama a făcut-o pe ea sau și alți frați așa la rândul ei și ea va trebui să facă copii), iar a doua ar fi o prelungire a complexului lui Oedip ( care la fete se manifestă prin dorința  de a se căsători cu tatăl când vor fi mari, dar  și prin gelozie față de mamă). 
   ”Când o să fiu mare, o să mă mărit cu tati”- pe acest fundal păstrat bine în incoștient vor începe să se adune piese de puzzle ce vor oferi mai apoi  un tablou al relației fetei cu părinții.
  
     Dacă o femeie a avut o relație dificilă cu mama ei va dori să aibă un băiat, iar dacă va fi așa, relația dintre ei va fi una foarte strânsă, dorind să nu continue acele momente de suferință pe care mama ei i le-a pricinuit.Ea se teme cumva, că relația cu  o fiica va duce mai departe un model comportamental și deci va avea aceași relație dificilă și ea cu fiica ei.Mai simplu va fi deci,de a avea un băiat cu care relația să fie de altă natură.Dacă însă a avut o relație fericită cu mama ei și poate relații nefericite cu tatăl sau frații, va dori să aibe o fată. Pe aceeași matriță, va considera că băiețelul îi va oferi ocazia de a avea relația defectuoasă pe care a avut-o ea cu frații sau tatăl.
  
    Mai târziu, când va deveni matură și  va avea relații cu bărbați și ( dacă) se va confrunta cu eșecuri în dragoste, un copil-băiat îi va oferi posibilitatea de împlinire, în plan inconștient, a unei relații. Băiețelui ei va deveni bărbatul vieții ei, căruia îi va ierta tot, ale căror defecte le poate trece cu vederea și a cărui personaliatate este specială (mai tărziu, nicio fată nu-l va merita pe deplin) chiar dacă ea nu recunoaște acest lucru.

      Relația lor are încă de la început seducția ca bază.Ceva mai târziu se va forma și consolida cu adevărat, pentru că pe măsură ce băiatul crește va începe să se poarte ca și cu o parteneră, ceea ce pe mamă o va înălța în al nouălea cer.O fată nu-i va mângâia părul ca și un băiat, nu o va strânge în brațe ca el și nu o va aștepta cu mai multă dragoste și interes decât un băiat.
  
    Totuși, creșterea unui băiat nu este mai ușoară pentru o mamă, chiar dacă relația dintre ei este mai stânsă și specială. El va prefera  jocuri violente, va avea comportamente primitive, lipsuri de interes pentru școală, va fi greu de stăpânit și greu de comunicat cu el. Cu zâmbetul pe buze și o satisfacție ambiguă, mamele de băieți admit că în creșterea unui băiat ele trec prin toate stările emoționale posibile și de cele mai multe ori opuse. Cum ele nu se regăsesc în jocurile și comportamentele lui va fi greu să-l înțeleagă, dar nu-l face mai puțin iubit.Relația mamă-fiică va fi una de tip oglindă.Mama se va regăsi pe ea în fiica ei, iar când aceasta va atrage privire bărbaților, relația tinde să se denatureze pe fondul geloziei și a conștientizării faptului că ea a început să îmbătrânească. Relați mamă-fiu va fi una de tip continuitate, în care mama, când băiatul va atrage privire fetelor, va ști că a crescut bine un băiat și i-a dezvoltat bine masculinitatea din el( ceea ce este iluzie, căci tatăl dezvoltă masculinitatea băiatului.Poate apărea și aici gelozia căci mama nu mai este femeia cea mai importantă din viața lui, iar apariția sexualității la băiatul mamei va aduce inevitabil conștientizarea faptului că mama nu-i poate oferi asta pentru ca relația lor să poată continua fără probleme și nici o alta nu i-l va lua.
  

     Băieții se alintă încă din scutece în brațele mamelor, iar trecerea de la o etapă la alta va fi grea.Ei se complectează unul pe altul și se înțeleg perfect, bebelușul are mult umor, o face să iasă din stresul și cotidianul zilnic, o face să evadeze din relația ei cu soțul/tatăl băiețelului, îi înflorește feminitatea, îi găsește toate calitățile pe care și le-a dorit dintotdeauna la un bărbat, iar defectele lui sunt mici copilării inocente. Cum să nu fie mama  cu băiețelui ei mult mai îngăduitoare decât cu o fată cu care e în rivalitate și care îi oferă sentimente de gelozie?
  
     Numeroase mame nu iau distanța emoțională la timp față de băiețeii lor pentru că nu renunță nicicum la relația de femeie-bărbat, o relație defectuoasă de altfel care va ține bărbatul de mai târziu pe loc, va avea eșecuri și eșecuri în relații cu femei pentru că are mereu imaginea mamei în minte,va simți că o trădează sau o înșeală, pe care o idolatrizează și o va căuta în diferite partenere, care normal că nu vor avea cum să semene cu mama lor, iar personalitatea unică a femeilor îl pune pe fugă pe bărbatul mamei care admite că băiețelul ei nu-și găsește femeia potrivită având în vedere miile lui de calități.
  
   Ținut departe de tată (chiar și simbolic) mama greșește încă o dată, căci nu-i va oferi posibilitatea băiatului de a se indetifica cu tatăl care doar el îi oferă model de masculinitate, cum să se poarte cu o femeie, cum trebuie să fie un cap al familiei,  model de autoritate și multe alte modele. Mama este cea care i-a dat viață, l-a crescut, l-a iubit, i-a oferit liniște și confort, dar  de la debutul adolescenței, tatăl este cel care va trebui să preia băiețelui și să-l dezvolte pe mai departe.
 
      În unele culturi străvechi, băieții din familiile care conduceau un stat, un trib,un regat, o cetate,erau luați de lângă mame forțat și crescuți departe unul de altul, doar cu tatăl și alte modele masculine, în care femeia servea doar roluri de menajere, cu scopul de a-și dezvolta autoritatea, masculinitatea și capacitatea de conducere, fără a învăța să-și  exprime emoțiile și a ține cont de ele și pentru a avea relații cu femei până își va găsi pe cea alături de care va conduce mai departe ceea ce tatăl său a condus ( regatul, tribul etc).
  
     Pentru că atunci când băiețeii trebuie să se detașeze de mamă, sexualitatea lui este în joc, NU idenditatea!