Salvează relația de cuplu

A râde împreună =A salva relația

   

Spontaneitatea este sufocată de rutină.Atmosfera devine gri și se stinge.Tăcerea ia loc hohotelor de râs, iar relația suferă și se ruinează. Ultima întrebare care mai animă viața de cuplu este: cum îmi pot readuce armonia și bucuria în viața de cuplu?

   Sunt foarte multe motive ce pot împinge o relație către criză:lipsa afinităților, proiecte și planuri diferite,scăderea dorințelor, pierderea pasiunii, acumulare de furie, noi schimbări, neînțelegeri continue etc.

    Între toate aceste minusuri ale relației, în mod straniu, niciodată nu se specifică un element  important: că aproape niciodată nu se mai râde împreună.

   Contează mii de motive, dar niciodată că nu zâmbim, că nu ne amuzăm, că nu facem haz de necaz.

   Majoritatea cuplurilor consideră că aceste momente de tristețe sunt întâlnite la multe cupluri, că mai sunt și altele ce traversează astfel de momente, că este normal să existe o secvență a crizei în viața de cuplu.

    Este foarte normal, dar și mai normal este dacă toate aceste momente ce țin relația într-o tăcere dureroasă și chinuitoare să fie doar momente. Dincolo de acest punct, în care totul se prelungește, în care secvențele devin scenarii întregi, relația suferă schimbări uneori ireversibile.

   La începutul unei  relații ”umorul specific cuplului” alimentează starea de lejeritate, de entiziasm care adăugate iubirii oferă senzația că totul este posibil și că aceasta este formula magică cu care poți învinge orice obstacol.Dar dacă relația se construiește doar pe atât de puțin și cu atât de puțin riști să lași o portiță deschisă rutinei, care nu face altceva decât să macine totul și să ofere perspective obscure despre viitor.

 

Semnale!!!

·         atracția erotică se reduce

·         viața în doi se asociează cu plictiseala

·         conviețuirea este alcătuită din fraze dure și replici

·         se caută în afară devertismentul pierdut

 

 Atenția reciprocă nu înseamnă a te uita împreună la un film.Nici a face cumpărături împreună, ci înseamnă a vrea pur și simplu compania celuilat. Implică dorința de a fi împreună, implică negocierea de a privi înainte către același punct, implică aceași realitate, implică complicitatea de a trăi în situații cotidiene.Însă și mai mult, atenția reciprocă vine cu grija  pentru celălalt și pentru relație. Când acorzi timp, spațiu, echilibru, iubire, interes, umor celuilat, îți acozi ție respect și împreună cu el o simfonie de avantaje.

   Când se râde împreună beneficiul este pe termen lung. Se prelungește ideea construită inițial conform căreia se poate trece peste orice obtacol. Se solidifică proncipiul afinității celor doi.Intimitatea devine spirituală și nu plastică sau fizică.

   Erori de evitat!!!

Să nu ți niciodată în tine momente sau idei amuzante

Să nu transformi relația în locul unde se pot revărsa toate probleme din jur

Să nu gândești că a fi adult este echivalent cu a fi serios

Nu evita niciun mijloc de a te distra

 Astăzi, a ști să râzi reprezintă un factor de seducție. Bărbatul și femeia au capacități de a râde, de a fi amuzanți, ironici. Astăzi, a ști să râzi înseamnă a lăsa seriozitatea de o parte și a face loc clovnului. A ști să râzi înseamnă a avea spațiu pentru lejeritate.A ști să râzi înseamnă a fi spontan și a găsi mereu ceva plăcut de făcut.A ști să râzi înseamnă a fi creativ. A ști să râzi înseamnă a fi propiul tău doctor.

   Sfărșitul unei relații nu se naște din rutină. Ci din transformarea umorului în  seriozitate.

   Partenerul ce nu oferă lejeritate, libertate și dorință de exprimare, ”taie” din intimitatea relației și pune în loc grijile, problemele, sacrificiile adăugate peste cotidianul zilnic.A fi amuzant chiar și în situații dificile nu înseamnă că nu iei problema în serios sau că nu ești matur și responsabil. Amuzamentul nu pune bariere împotriva rezolvării problemelor, ci le aduce un avantaj.

 

    Eliberarea dintr-o relație devenită apăsătoare de atâta plictiseală se face începând a căuta alte spații legere și aerisite. Dacă aceste spații sunt departe de viața de cuplu cea mai bună soluție este de a reevalua punctele forte ale relației.
    Și de a râde împreună!

Starea de anxietate

  Se întâmplă frecvent să ai o problemă de rezolvat, una dificilă, grea cu multe necunoscute, însă de o importanță deosebită. De la început se știe că pentru rezolvarea ei este necesar mult efort fizic și psihic, de multă investiție de timp, energie și bani. Însă punctul critic în demersul rezolvării unei probleme constă în inițierea unor fapte concrete la momentul potrivit.

    Termenul de problemă nu trebuie privit doar din punctul de vedere al matematicii, pentru că în psihologie el are mai multe înțelesuri printre care: un obstacol, o greutate ce se interpune în fața realizării unui ideal, ideal ce poate fi atins prin modalități cum ar fi gândirea, inteligența; sau prin utilizarea așa-numitelor operații de procesare de ”solving problem”.

  O problemă poate fi de natură emoțională, profesională, școlară, familială, politică sau financiară.
    Așa cum spuneam, momentul decisiv în rezolvarea unei probleme este inițierea concretă a unor fapte realiste ce pot rezolva problema imediat și sigur, cu consecințe pe termen lung sau foarte lung.
 
 Dar se întâmplă adesea ca o problemă deși să aibă caracter imperativ, deci să fie urgentă, ea să fie amânată, evitată, iar după mai multe tentative de a iniția rezolvarea ei totul să se termine înainte de a fi rezolvat chiar și o mică parte.

  În ciuda faptului că unele persoane dispun de inteligență, de timp, de bani și de multe alte resure, nu pot termina rezolvarea unei probleme. Astfel de persoane pot fi recunoscute foarte ușor.Pentru că se apucă greu de rezolvarea unei probleme și sfârșeșc foarte ușor. Însă apare sentimentul de vinovăție, de neputință, de insatisfacție, teamă, grijă și o proastă dispoziție generală.Aceste stări defindesc ceea ce se numesc Stări de anxietate.

  Starea de anxietate este o stare destul de vagă, ambiguă, difuză caracterizată prin-un simțământ de insecuritate, neliniște, îngrijorare legate de o amenințare de care persoana în cauză nu-și dă seama.  Asta pentru că, tot amânând rezolvarea unei probleme cu trecerea timpului, ea poate fi trecută din conștient în inconștient.Adică o amână până uită de ea. Însă nu și inconștientul. Deși acesta are capacități extraordinar de mari de a înmagazina tot felul de lucruri care nouă ni se par inutile,  la un moment dat când se va umple va scoate afară din ele. O va face fie puțin câte puțin, prin comportamente nefirești pentru noi (neliniște, agitație, incapacitate de concentrare), fie o va face mai agresiv rezultând comportamente mult mai ample (violențe).Oricum ar fi, e clar că primim un semnal: ai o problemă de rezolvat! Rezolvă într-un fel!
 
 Starea de anxiatate prelungită aduce cu sine nu doar multiplicarea și amplificarea stărilor proaste, dar și apariția de noi probleme ca urmare a nerezolvării celei anterioare. Iar toate stările care compun și definesc anxietatea se măresc aidoma unui bulgăre de zăpadă lăsat să se rostogolească la vale.
 
 Unii psihologi mai definesc anxietatea ca  fiind trăită ca o durere,o încordare continuă, sentimentul de pericol despre viitor, o instabilitate și insecuritate.
 
 Ceea ce este important de menționat este că anxietatea nu trebuie să fie confundate cu teama și frică, deși aceasta le conține pe amândouă. Diferența este dată de grad și de cogniție. Frica este o stare a cărei cauză este bine cunoscută de persoana în cauză. Îi este frică de profesor, de înălțime, de animale. În cazul anxietății, obiectul ce o provoacă este slab diferențiat din punct de vedere cognitiv: practic nu se știe care este cauza.Anxietatea este deci ”o teamă fără obiect”.

   Persoana anxioasă trăiește o stare nedefinită de primejdie, anicipează nereușita, nerealizarea și manifestă o stare de teamă față de posibilele evaluări sociale. În fața unei situații noi, persoan în cauză încearcă senzații de incapacitate, inaptitudine pentru cerința solicitată de aici tendința de a fugi de evidență și responsabilitate.Treptat, se simte tot mai nesigur pe propriile puteri și posibilități, devenind pesimist.Va trăi o stare interioară umilitoare, de autodispreț.Se descurajează ușor, în fața oricăror obstacole, fie ele cât de mici, se simte depășit, devine frustrat, tensionat în a căuta rezolvări, plânge cu ușurință.

  Persona anxioasă nu se poate detașa de viața socială pentru a-și oferi răgaz, odihnă, liniște, înțelegere și acceptare a situației în care se gasește.Pentru depășirea situației, își mobilizează forțele, dar, din cauza fluctuațiilor trăirilor interioare, va eșua.Consecința este ușor de intuit: slăbiciune, întărirea convingerilor că nu poate realiza nimic și mai departe evitarea situațiilor cu grad de risc, neclare sau incerte. Așa va adopta o prudență excesivă, cu care el însuși trăiește greu, mai ales că nerealizarea și izolarea socială îl convertesc într-un nefericit  fără satisfacerea nevoii de afirmare socială.

   Deși subiectul anxios simte nevoia de adeziune afectivă, de aprobare  și susținere morală, este un om retras, timid, în relațiile cu persoanele străine adoptă o atitudine retrasă, de rezervă. Despărțirea de familie, chiar și pentru câteva zile, o resimte ca pe o durere ce îi provoacă un gol sufletesc.
 
     Anxietatea, după cum am vazut, este definită ca pe trăiri de tot felul.Nu sunt de neglijat nici aspectele fiziologice.Acest amalgan de emoții, sentimente și trăiri se exteriorizează și se menționează stări de palpitații, tulburări de respirație, tahicardie în care pulsul și respirația se accelerează chiar și când persoana se află în repaus, modificări ale tensiunii musculare, slăbiciune în tot corpul, tremur, uscăciune a gurii, senzația de gol în stomac.
 
 Ca și comportament anxietatea se recunoaște la o persoană care este dezorganizată, are performanțe scăzute, tendința de a depăși starea de discomfort prin mecanisme diferite.
  
Pentru că starea de anxietate împiedică persoana să se afirme social, profesional, finaciar etc, nu se poate impune în fața celorlalți, nu-și poate spune punctul de vedere și nu evoluează, este de luat măsuri rapide. Viața ne întâmpină atât cu bune cât și cu rele, dar trebuie să reușim să mergem mai departe în cel mai plăcut mod cu putință.Este în menirea noastră! 

Relații fără viitor

   Când întâlnim o nouă persoană și ne atrage și dorim să formăm o nouă relație, devenim atât de entuziasmați, încât uităm unele aspecte cum ar fi: să punem întrebări pentru a afla unele amănunte importante despre partener.

        Pășind peste unele indicii ce ți-ar arăta că relația nu ar merge și insistând pe a o crea  cât mai intimă, ajungi într-un moment al relației și chiar al vieții, când pare că nu mai poți merge mai departe, că nu mai poți evolua și dezvolta ca om și personalitate și devi nefericit, deprimat, inactiv social. Toate acestea au un motiv, un sens dar și o rezolvare. Identifică unele momente cheie din viața ta ( când, cum și de ce ai decis să faci un copil, să te căsătorești, să te muți de la părinți pentru a sta singur, când ai sfârșit o relație, cum ai sfârșit relația și ai început alta).Este posibil să fi greșit că nu ai avut răbdare pentru inițierea relației, să o fi grăbit conturând-o intimă și să-i fi acordat o șansă din diverse motive care de fapt te au doar pe tine în centrul atenției. Deși este mai simplu să credem că celălalt este de vină sau că soarta și destinul așa au fost, mai bine pentru o secundă devino sincer cu tine și caută acele puncte greșite pe care să le corectezi.

        Într-o relație de cuplu nimic nu este simplu.Conviețuirea, iubirea, intimitatea, comunicarea,supraviețuirea,...totul trebuie făcut în doi și împărțit în doi.Matematic vorbind, orice număr îl împarți la 2...va da mereu un număr fix...deci două jumătăți.Egale. În viața de cuplu, orice lucru împărțit la doi nu dă mereu un alt lucru fix...deci două jumătăți. Balanța va fi într-un balans continuu, părând o  nesfârșită luptă de aducere și menținere în echilibru.
   O relație este o înțelegere asupra unui egal parteneriat pentru milioane de aspecte ce pot lega un cuplu.Egalitatea este cuvântul cheie și nu mă refer aici la egalitatea dintre sexe (nici nu m-aș gandi să încep aici un război între sexe). Mă refer la egalitate ca la o negociere corectă, echilibrată care să permită celor doi evoluția personală prin sprijin reciproc. E ca și când doi oameni construiesc o scară împreună pentru că așa au stabilit de comun acord, scară pe care o construiesc treaptă cu treaptă și le  urcă  pe rând.Când unul din parteneri nu mai adaugă o treaptă scării, atât el cât și celălalt vor rămâne pe loc la același nivel. Sinceritatea ar fi de mare ajutor în acest moment. Cel ce nu mai dorește înălțarea scării va trebui să-i mărturisească acest lucru celuilat, pentru ca cel din urmă să hotărască ce va face pe viitor. Va rămâne la acest nivel alături de partenerul cu care a construit scara până la acest nivel, sau își va căuta un alt partener alături de care să continue ce a început.
 
           Unele  relații nu au capacitatea de a construi nici măcar o treaptă.Rămân la ”start” mulți ani împreună și asta pentru că unul dintre parteneri sau chiar amândoi aduc în relația de cuplu cu sau fără voia lor, diverse probleme din copilărie.

           Un copil care ia  parte la suferințele celor apropiați și iubiți, cum ar fi mama, tata, frații, bunicii și îi vede umiliți, jicniți, neajutorați, va dezvolta un  impuls de a ajuta.Păstrând această dorință pentru mult timp și făcând din ea o nevoie proprie, copilul astăzi adult, va proiecta acest ajutor de care aveau nevoie părinții și familia lui, asupra partenerilor de viață.Astfel, se va simți mereu responsabil cu oferirea de ajutor partenerului, pe care îl consideră slab, dezorientat, confuz, vulnerabil.
      Idolatrizat, partenerul primește avalanșe de sfaturi,recomandări, va fi atent urmărit, mereu încurajat, deciziile se vor lua în locul lui pentru că el nu se descurcă niciodată bine,i se vor tolera toate comportamentele fie ele oricât de antisociale.
       Dacă ești într-o relație și crezi că cel de lângă tine nu se poate descurca fără tine, că nimeni nu-l poate iubi, asculta, încuraja mai bine decât tine, dacă te simți dator să-i vindeci răni din copilăria lui, dacă eviți orice tip de confruntare cu el de teama de a nu-l supăra sau deranja, dacă ești de acord cu orice tolerându-i și justificându-i orice acțiune...atunci este o problemă în relația voastră. Problema nu este la el.Problema este la tine care de fapt încerci să-ți satisfaci nevoia de a oferi  ajutor cu orice preț.
  În general,cum cel mai apropiat om este chiar partenerul de cuplu, nu rămâne decât să-i fie răsturnate lui toate camionale pline cu nevoile de ajutorare acumulate de atâta timp.Nu este nimic în neregulă cu a ajuta, este în neregulă cu a ajuta pe cel ce nu cere ajutor sau nu are nevoie reală de asta.
   La fel de nesănătoase sunt și relațiile în care unul dintre parteneri este mai interesat de celălalt decât celălalt de el.Chiar dacă cel ce nu primește atenție și iubire, interes și susținere, observă distanța parterelui, relația continuă și continuă cu veșnica speranță că într-o zi lucuruile se vor schimba și că va veni și rândul celuilalt să le ofere.Cum însă un prezent nu se trăiește din proiecțiile viitorului, este mai bine să întrerupi relația dacă observi câteva aspecte la partenerul tău, aspecte ce conclud faptul că el nu are interes pentru tine cum ai tu pentru el. Dintre acestea ar fi că:- nu are entuziasm când faceți diverse lucruri împreună (cumpărături, vacanțe, planuri de  viitor)
-renunți la multe plăceri proprii doar ca să-i faci pe plac, însă el niciodată  nu face la fel
-nu a povestit familiei lui despre tine așa cum tu ai făcut deja
-nu vorbește apropae niciodată despre el, despre ce probleme are, temeri, bucurii, planuri, în timp ce tu te deschizi ca o floare față de el
-are puține inițiative în ceea ce vă privește ( nu te ia de mână, nu-ți cere sfaturi, părerea, nu te privește în ochi și nu e atent la ceea ce spui)
    Aceste fapte își au rădăcinile în copilărie. Învățând de copil că nu ai voie să fi iubit,că nu meriți atenție pentru că nu ești o persoană valoroasă,  că pentru intimitate trebuie să aștepți cuminte, că lucrurile bune se întâmplă foarte rar și nu oricui. La maturitate acest profil rămâne valabil.Astfel te comporți ca și când ai fi un copil cuminte și suspus ce-l așteaptă pe Moș Crăciun. Doar dacă ai răbdare și te comporți frumos poți avea parte de bucurii, iubire, atenție, intimitate.Depășind aceste momente și temeri, poți ajunge într-un moment echilibrat pe fondul căruia să poți pune bazele unei relații pe care împreună și în mod egal să o hrăniți, la care să  contribuiți și de care să aveți plăcerea de a o perfecționa.
  
   O altă problemă și una destul de interesant de strategic construită este cea în care ai o relație cu o persoană pe care o ai drept model. O relație foarte strânsă cu unul din părinți (de regulă cu tatăl dacă ești o fată și cu mama dacă ești băiat) nu face altceva decât să prelungească nevoia de a-l mai avea. Și cum vârsta nu-ți mai poate permite, se apelează la un tertip, inteligent de altfel: faci din partenerul/a tău/ta părinte de care nu te poți despărți.Astfel, îl/o idolatrizezi, îl/o  asculți ca pe un/o sfânt/ă, îi ceri mereu sfaturi, păreri, vorbeși și crezi despre el/ea că este mult mai bun/ă decât tine, are o inteligență superioară ție, este mai valoros pentru că are o poziție socială și profesională mult mai bună decât ale tale, are o atitudine și o personalitate mult mai puternice decât ale tale, este mai bun/ă în tot și la toate. Este adevărat că nu ai cum să nu iubești o astfel de personaă și să nu ți-o dorești aporape, însă nu neglija aspectele tale pozitive, calitățile, atitudinea și personalitatea ta, inteligența și valoarea în ansamblul tău  ca persoană. Și lipsa părinților sau lipsa aprecierii din partea lor pot determina în mod iconștient. Părinții care nu oferă afecțiune, atenție, iubire și îngrijire sub toate formele ei, nu fac altceva decât să-și pună copilul în postura de a-și alege metaforic un alt părinte. De cele mai multe ori se întâmplă ca însăși partenerul/a să devină părinte. Aceasta este însă o alegere cu urmări defectuase și care nu permite cuplului și persoanelor ce îl formează să evolueze.
  
         Nu este o relație de viitor nici cea în care ai alături o persoană de la care aștepți să se schimbe și motivul pentru care continui această relație nu are nicio legătură cu realitatea lui și a voastră, ci cu potențialul lui.Făcând din celălalt un țel și un proiect, prelungești un prezent care poate fi dureros, trist, devalorizator pentru tine, așteptând ca celălalt să se schimbe ca să-ți fie și ție bine. Această așteptare îndelungată adâncește rănile suferinței până când vei uita cine ești cu adevărat, ce poți realiza pe viitor, ce forțe ai și ce poți realiza cu ele. Această stare de sine plafonată te face să accepți din ce în ce mai multe de la parnereul /a tău/ta. Orice greșeală o percepți cu indulgență, speri mereu că va fi ultima până la proba contrarie, încerci mereu să te Autoconvingi că are nevoie de o șansă, înțelegi că orice greșeală face se datorează lipsei de înțelege, afecțiune și iubire din partea părinților din perioada copilăriei sale, iar datoria ta este să-i inchizi acele răni pentru ca mai tîrziu el să devină omul matur pe care ți-l dorești de fapt. Însă nimeni nu se poate schimba prin ochii nimănui și nici prin conștientizarea greșelilor din partea celuilalt.
    
                Oricine se poate schimba și evolua însă doar prin ochii săi, prin conștientizarea proprie a propriilor  greșeli și prin acțiuni directe și concrete. Așteptând să evolueze, să se maturizeze, să devină un om cu o personalitate puternică cu mari realizări, în speranța că vei fi răsplătit/ă te vei cufunda singur în așteptări și dezamăgiri, vei pierde încrederea în sine și în ceilalți. Cel ce alege să se schimbe o va face cu forțele proprii și singurul căruia îi va purta recunoștință va fi lui însuși.Ceilalți nu pot fi decât martori.Este ca la un joc de fotbal. Jucătorii unei echipe au contribuit la câștigarea cupei, suporterii au fost doar asistenți la un spectacol. Cum însă jucătorii au avut nevoie de suprotul moral și încurajări din partea lor, tot așa și noi avem nevoie de suportul și încurajările din partea partenerului/ei.
   În consecință, o relație sănătoasă și de viitor este cea în care ai alături un partener pe care îl accepți așa cum este el în prezent nu așa cum poate va fi el într-un viitor apropiat sau îndepărtat. Trăirea prezentului pentru așteptarea continuă a unui viitor mai bun te va face mai nefericit/ă decât crezi.
  

Deficiențe emoționale

 

 Emoțiile sunt acele expresii ale trăirilor noastre psihice pe care apoi le exteriorizăm în funcție de diferitele experiențe trăite. În altă ordine de idei, emoțiile sunt toate acele trăiri manifestate ca răspunsuri la stimuli.
Deși pare simplu, exprimarea emoțiilor nu este ușoară, iar aceasta are nevoie de multe experiențe, meditație, sinceritate, oportunitatea de a le trăi, deschiderea de a le manifesta...mai pe scurt...șansa de a le  întâlni pentru a le trăi.
   DA...șansa de a le întâlni pentru a le trăi...Ți-am zis că e simplu să vorbești despre emoții dar nu  și să le exprimi așa cum ar trebui. Pentru că de fapt lipsa lor ne face să nu știm concret și prea multe despre ele.Puținele întâlniri cu oameni sau prieteni, comunicarea rară sau ineficientă, acordarea atenției părților materiale mai mult decât părților emoționale sau sentimentale, superficialitatea, critica, lipsa valorilor, a reperelor, nestabilirea priorităților...ne adâncesc într-un univers unde nu există emoție, iar neexperimentând-o nu știu ce este concret o emoție sau alta, neștiind concret ce este nu o pot descrie și evident nu o pot cultiva și dezvolta.E ca și când cineva te-ar ruga să descri gustul unui fruct pe care nu l-ai mâncat niciodată.

    Se spune că în viețile noastre există o ordine în toate, o ierarhie  și o logică cu care trebuie să ne dezvoltăm pentru a construi mai departe lumea. Pe primul loc în atenția noastră trebuie să fie cei de lângă noi - persoanele din jurul nostru- cu care trebuie să interacționăm -pe care să le respectăm și cărora trebuie să le oferim libertatea , timpul și spațiul de care au nevoie- să socializăm, să experimentăm, să împrțim, să comunicăm,să iubim, să creăm, să dezvoltăm și apoi să ne bucurăm de rezultate.Pe cel de-al doilea loc trebuie să fie animalele, păsările și natura cărora trebuie să le oferim mai departe șansa care le-a fost oferită de divinitate: aceea de a trăi, dezvolta și muri după legile lor, deci să nu intervenim negativ în contextul lor.Pe locul trei trebuie să punem obiectele și părțile materiale cele mai apropiate de noi, concrete pe care le avem și pe care trebuie să le îngrijim cu responsabilitate, cărora trebuie să le oferim timpul corect, importanța cuvenită cu un echilibru perfect pentru a ne fi serviabile pentru supraviețuire.Pe ultimul loc trebuie să ne punem pe noi, persoana noastră, cu gândurile noastre, sentimentele și trăirile noastre.De ce locul patru pentru noi înșine? Locul codaș pentru propria persoană nu trebuie să ne alarmeze, pentru că dacă menținem echilibrul celor trei aspecte de mai sus, atunci noi ca persoane vom fi armonioase, lucrurile bune le vom atrage pur și simplu.De asemenea, noi ca oameni suntem demni de a ne gândi la noi, după ce trecem prin toate celelate etape, învățând despre ceilalți și celelalte din jurul nostru, după ce putem coexista cu tot ceea ce este concret lângă noi.Ca o recapitulare pentru absorbția finală a tuturor experiențelor vom  gândi asupra noastră ca persoane, vom analiza, vom integra și concluziona.Timpul pentru noi vine după ce acord timp pentru toate celelelate.Respect pentru noi pot avea după ce am respect pentru toate celelalte.Ne înțelegem pe noi după ce înțeleg toate celelalte. Ne putem înțelege emoțiile după ce le ascult și le observ pe toate celelalte cu care conviețuiesc.

      Societatea, de care suntem dependenți și care ne modelează în mare parte emoțiile, ne ghidează în  ritualuri  de control al lor.Control al emoțiilor înseamnă reprimarea lor.
 
      Când două persoane interacționează, fiecare încearcă să-și controleze propriile emoții, dar și pe ale celuilalt.Fiecare își dirijează expresiile și impresiile, dar și ale celorlalți. Fiecare încearcă să-și controleze propriile afecte și bineînțeles și ale celorlalți. Astfel, în timpul unei interacțiuni (interacțiune poate însemna o relație de amiciție, iubire, căsătorie, colegialitate etc) are loc constant un schimb reciproc de putere și control, o continuă reglare de emoții. Aceste schimburi au loc conștient și cognitiv, adică noi gândim acest fapt apoi îl materializăm, iar acest lucru îl facem chiar și pentru simplul fapt de a fi plăcuți de cel cu care interacționăm. Aici intervine societatea care ne modelează interacțiuniile, emoțiile, afectele. Iar cum  de multe ori se întâmplă să exprimăm ceea ce nu simțim, să simțim ce nu ne este pe plac, să fim ceea ce nu ne dorim, avem nevoie de mecanisme de apărare cu care  fie suntem înnăscuți fie le-am învățat în familie.Altfel, apar nevrozele, angoasele, frustrările.

     Mai mult decât atât, pentru a ne păstra la un anumit nivel al societății din care facem parte și unde ne-am dezvoltat, controlul emoțiilor uneori poate deveni periculos și ne schimbă personalitățile. Fetele au devenit dure și nu mai plâng pentru că societatea încurajează femeile puternice. Băieții au devenit sensibili și dezorientați pentru că aceași societate nu mai tolerează controlul.Iar noi toți am devenit mai puțin sociabili, mai puțin dornici de vorbă, ne lipsește din ce în ce mai puțin nevoia de contact fizic cu cei din jur, reprimăm o bună parte din emoții, sentimente, iar cele pe care reușim să le exprimăm sunt fie de natură negativă, agresivă, fie neadaptate momentului potrivit ceea ce duce la decepții și dezamăgiri.

      Oamenii sunt ființe sociale și au avut din cele mai vechi timpuri nevoia de contact și intercațiuni cu semenii lor. O comunitate tehnologizată aduce milioane de avantaje, dar și câteva dezavantaje care sunt suficiente pentru dezumanizarea noastră. Pentru că de vreme ce comunicăm mai rar devenim tot mai introvertiți,  de vreme ce suntem tot mai introvertiți devenim tot mai triști, fiind tot mai triști devenim tot mai deprimați, fiind tot mai deprimați devenim tot mai vulnerabili și nesănătoși.

      De mici, copii au nevoia de a-și exprima în cuvinte emoțiile, trăirile, sentimentele, tot ceea ce-l nemulțumește, ceea ce-i place, ce simte. Învățând asta de mici, ca adulți vor fi maturi, dezvoltați emoțional, afectiv și vor fi capaili să reușească ceea ce-și propun,vor putea trece peste probleme și vor căuta să le rezolve și nu să le amâne din cauza diferitelor temeri.Cum va învăța copilul asta? În primul rând comunicând cu el, apoi încurajându-l să și le exprime și oricare ar fi ele (furie, iubire, plăcere, tristețe)  nu trebuie certat, umilit, batjocorit.Părinții trebuie să arate că simt și trec prin aceleași momente cu copilul lor, chiar dacă pentru ei acele emoții reprezintă ceva simplu și banal.

      Însă, totul trebuie să aibe o limită, asfel nu trebuiesc încurajate furiile excesive, negările repetate, exprimările violente, agresive. Dacă însă copilul are asfel de porniri este bine să fie orientat către activități care să-i consume energia, să-i disciplineze timpul și să învețe despre responsabilitate.
  
    Problemele cele mai evidente din cauza lipsei exprimării și canalizări emoțiilor sunt evidente la copii crescuți în casele de copii. Aceștia nu sunt învățați să-și exprime și să-și accepte trăirile negative și urmarea este dificultatea interacțiunilor sociale, lipsa adaptabilității și numeroasele carențe emoționale.
   În anumite circumstanțe,când momentul este justificat sau situația corectă, este bine ca încă de mic copilul să-și exprime furia, nemulțumirea, nu să o păstreze înăuntrul său, pentru că asta îi poate cauza mai departe apariția de angoase, frustrări și chiar nevroze.

      Această abilitate de exprimare a emoțiilor se învață din relația copil-părinte. Părinții care îl ceartă pe copil atunci când se exprimă, când îi interzice să nu spună ceva anume pentru că ”nu e voie”, ”nu e bine”, ”nu e frumos” nu face altceva decât să-l facă să se simtă rușinat, vinovat, respins și neiubit.Pentru a nu mai avea aceste trăiri va evita să se mai exprime deși mereu va simți acel ceva ce părinții i-au spus ca ”nu e voie” sau ”nu e frumos”.Lecția pe care o va învăța este că el nu este demn să simtă ceva, va învăța rușinea, teama, umilința. Va învăța că nu are  o alternativă, o opțiune. În concluzie trebuie să i se ofere o alternativă.I se poate spune copilului că nu e frumos cum a vorbit, dar trebuie să i se indice un alt fel de a spune. Nu este corect față de copil să i se interzică să nu mai simtă ceva anume.La maturitate va face la fel fără să-și dea seama de faptul că își reprimă agresivitatea sau indignarea.Va deveni pasiv, dominat,incapabil să se opună, temător de propiile forțe,cu mari neputințe în a exprima o nemulțumire.Va avea chiar și justificări pentru aceste acte săvârșite de el: ”nu-mi place să mă cert” ”nu văd rostul să mă cert doar pentru asta”, ”așa sunt eu calm”. Învățând că a  exprima furia este ceva rău  va învăța și teama față de anumite reacții chiar și din partea celorlalți. Apoi, faptul că tot strânge ură, furie, neînțelege și nu le exprimă pe rând când este cazul, toate aceste trăiri nu se uită.Din potrivă, se acumulează și când nu va mai fi loc vor exploda din cel mai neînsemnat motiv.Iar reacțiile pot fi cu urmări destul de grave.

     A fi furios nu este un lucru rău. Un lucru rău este nu exprimi ceea ce simți.Atât emoțiile pozitive cât și cele negative.Exprimă și învață ci copilul să exprime bucuria, să exprime tristețea, să exprime iubirea, dar și ura, plăcerile, dorințele, neplăcerile. Limbajul este forma cea mai înaltă de exprimare cu care doar noi oamenii am fost înzestrați.Acest privilegiu trebuie să-l folosim cum se cuvine. Doar așa putem să evoluăm, să creștem, să ne dezvoltăm și să ne maturizăm.Cuvintele nu sunt mai prejos decât ceea ce simțim.Chiar dacă în jur auzim că faptele și nu cuvintele contează, nu este în totalitate adăvărat. Cuvintele fac mai mult decât ne imaginăm și clarifică eventuale interpretări care pot fi false. Practic, deficiențele emoționale încep de la lipsa comunicării în cuvinte.

Bărbatul în criză

  

  Cine a spus că e mai ușor să fi bărbat?? Când de secole el se știa stăpân, știa ce are de făcut, știa cum are de făcut și unde vrea să ajungă. Rolul lui bine stabilit în familie și societate îi ușura munca, îi oferea privilegii pe care fie nu le aprecia, fie nu le înțelegea ( nici nu era nevoie). Folosea puterea pentru că știa că va reuși, cerea pentru că știa că îi era cuvenit, domina pentru că așa își demostra demnitatea, masculinitatea, potențialul.Cândva, bărbatul cucerea femeile, le iubea și le părăsea, le adora și le ura, le domina și le oferea câtă libertate dorea el. Ele...nu aveau voie să hotărască singure cursul vieții lor, al relației lor, al destinului lor de femeie. Însă, așa cum apa și vântul erodează pământul și-l schimbă, oferindu-i mereu o altă înfățișare, așa și timpul erodează sufletele noastre schimbându-le în fel și chip. 
   
     Supraviețuirea și dorința de dominare solicită mereu omul la alegeri din cele mai șarmante, ascunse, zguduitoare, frumoase, plăcute, penibile....Femeia însă...a știut în tihnă să țină pasul cu evoluția omenirii și iat-o astăzi rebelă, dominatoare, cu posibilități multiple și conștientă de ele, exigentă, refuzând ceva ce nu o privilegiază și nu o pune în valoare. Bărbatul...obosit, fugar de noua lui poziție de inferioritate, în permanentă competiție cu lumea și cu el însuși, încă adept al stereotipurilor care nu le mai poate regăsi și integra în societate, nesigur pe ce simte și indecis cum să acționeze..iată-l că fuge, se interiorizează, se ascunde în pasiuni, vicii, agresiuni...pentru ultima oară  demostrând că încă mai are puterea de odinioară.Rolurile inverase nu-l avantajează, nu-i plac, nu le dorește, nu le înțelege...Vrea istoria înapoi și liniștea sa o dată cu ea. Dar istorie trebuie să se scrie în continuare. Iar timpul merge doar înainte...Pentru el...înainte înseamnă a avansa în căutare, reinventare, confirmare, acceptare sau chiar stagnarea rolurilor femeii și ale bărbatului într-un punct încât să poată avea timp să le  înțeleagă și să le încorporeze  în noua lui personalitate și identitate.Modelul de tată de acasă este posibil să fie cel tradițional, luându-l exemplu, nu se va adapta la societatea de care este tot mai dependent și care îi mai oferă o mică șansă: aceea de a-l afirma în carieră. Acasă...în familie...sunt nesecurizați emoțional, cu o sensibilitate feminină neobișnuită pentru ei, cu  egalitatea nedreaptă cu femeia în tot. La servici...poate deveni cine de fapt simte că este: dominatorul, autoritarul, superiorul, masculinul...

        Nemaifiind furnizorul principal familiei lui, neluînd doar el deciziile, de acum înainte va trebui să-și împartă puterea în mod egal cu soția lui. Acest tranzit este greu de parcurs.Cele vechi sunt inadaptabile iar cele noi încă se formează. Lupta pentru supraviețuire nu este de ajuns...este nevoie să o demonstreze cu virilitate, curaj, superioritate, originalitate, perseverență...îmbinate într-un mod doar de el știut.  Lipsa reperelor îl construiesc dezorientat, panicat, cu multe suferințe și confuzii. Poate doar actul sexual îi mai poate salva neliniștile oferite de pierderea locului suprem. Punând foarte mult accent pe acst mod de a-și demonstra virilitatea, săvârșesc prin a avea o nouă problemă: neputința de a se ridica la nivelul cerut de parteneră -să nu uităm de femeia exigentă de azi, care solicită un act sexual complex pentru a fi satisfăcută.

      Ura de sine este tot mai mare și cum sufletul are nevoie de alinare, noua societate modernă oferă noi modalități și recompense Alcool, droguri, jocuri de noroc. Și poate și altele.Mai mult sau mai puțin periculoase decât acestea.
     Însă, în orice moment al istoriei am trăi, noi femeile iubim  bărbații romantici, comunicativi, timizi, cu sensibilitățile lor, cu visele lor. Pentru că noi femeile iubim bărbatul cum poate fi  el astăzi și nu cum era în trecut.

Optimist sau pesimist?

    

 Dacă ai avea în față un pahar cu vin, ai vedea că este jumătate gol sau jumătate plin?
     Dacă răspunsul este că este jumătate gol, ești pesimist,dacă răspunzi că este jumătate plin ești optimist.Lucrurile însă nu stau așa de simplu.Viața însăși nu este simplă.Iar ceea ce ne-ar defini ca fiind optimiști sau pesimiști vine după o experiență interioară pe care o exteriorizezi  în prezent și proiectezi în viitor.
   Pesimismul și optimismul reprezintă fapte și concepții despre om, viață, societate, cultură. Iar toate aceste proiecții pe care  le realizăm se datorează faptelor, concepțiilor despre om, viață, societate și cultură. Deci se determină una pe cealaltă. Mai mult decât atât, istoria de secole a societății și culturii din țara din care faci parte și pe care o porți pentru a o da mai departe te face să fi într-o parte sau alta a balanței. Cercetările arată că popoarele europene sudice și centrale tind către optimism în timp ce locuitorii țărilor nordice sunt mai pesimiști.Acest fapt e datorat așezării geofizice. Vremea capricioasă, relieful cu impedimente, natură excesivă te fac să te simți neputincios, slab, neîncrezător. Interiorizarea și căutarea atingerii unui ideal religios și filosofic devin scopuri și învățături în viață. Iar pentru că omul este înzestrat cu rațiune, gândire și judecată, pentru că zilnic trebuie să aleagă, să emită judecăți de valoare și să creadă în ceva... va face în maniera deja încorporată în Eul său: optimistă sau pesimistă.
   Practic, idea de pesimist sau optimist este folosită sau are sensul de perspectivă a atitudinilor și motivațiilor, a unor stări afective specifice personalității umane.Astfel se spune despre un om că este optimist când dispune de predispoziția de a înțelege și aborda lumea pe latura sa pozitivă, de a prevedea, intui și aștepta binele.Astfel, el cristalizează toată experiența sa interioară într-o concepție care privește cu încredere viitorul și viața în ansamblul ei.
    Optimistul crede în progres, în om, în latura sa bună, crede că poate dobândi fericirea, mulțumirea de sine și armonia. În general este mulțumit de ceea ce-l înconjoară, iar de ceea ce nu este mulțumit, va căuta să scuze și să aducă dovezi, căutând mereu partea bună și sesul pozitiv al lucrurilor și vieții însăși.Pentru că optimistul are mai mereu o stare pozitivă, energie și dinamism, va avea și o stare de sănătate bună, va avea succes și reușite.Curajul alegerii cu orice risc le oferă maturitate și dobândire de experiențe, care oricât de grele sau negative ar fi, vor lua partea bună din tot.Ei susțin creativitatea, invențiile, acceptă greșelile lor dar și ale celorlalți, este volubil și deschis la nou și noi provocări.
   Pesimistul reprezintă o doctrină sau o atitudine ce susține negativismul, puterii răului asupra binelui. El vede lumea în culori pale, viața este sumbră, imperfectă, fără impliniri, realizări. Pesimistul este omul incertitudinilor, mereu în defensivă, care va căuta mereu părțile rele dintr-un lucru tocmai pentru a întări apoi ideile și concepțiile cum că nu există ceva bun într-un fapt sau lucru. În situații problematice va exprima scepticism, îndoieli și va dezaproba.Aceștia meditează și contemplează, sunt atrași de viața lor lăuntrică, nemulțumiți de oameni cărora nu le acordă încredere, sunt timizi și scrupuloși.Deloc sociabili, au dificultăți de adaptare, leagă mai greu relații sociale, critică și judecă mereu.Toate acestea îi dau o muzicalitate tristă, pentru că nu este animat ci dimpotrivă mereu retras în interiorul său, va avea probleme de sănătate mai mult decât optimistul. Excesivi de corecți , idealiști și  perfecționiști, aceștia suțin că ei aleg rațional și realist, deși ei aleg doar partea negativă și cea rea.
   Un om însă, nu poate fi pe deplin optimist cum nu poate fi pe deplin pesimist. Înclinarea către anumite tipuri de credințe și exprimarea lor într-o manieră sau alta în cât mai repetate rânduri ne definește ca pesimiști sau optimiști. Într-o manieră lejeră, unoeri este bine să fi puțin pesimist pentru a fi precaut sau pentru a nu-ți face așteptări care, dacă nu se realizează îți vor aduce dezamăgiri. Iar pentru că optimistul stă mai bine cu sănătatea, este mai acceptabilă ca variantă și de învățat a o aplica.
   Ca în toate lucruile pe lumea asta, ceea ce este la mijloc este cel mai bun lucru posibil. Asfel, îmbinarea ideală a celor două este perfectă, dar și mai perfectă este atitudinea de persoană realistă, care se referă la a nu face predicții despre viitor( pesimiste sau optimiste) ,ci a ne centra pe aici și acum...asta înseamnă de fapt un realist. Dacă eu spun că mâine va fi bine (deci sunt optimistă căci am făcut o predicție pozitivă) nu am de unde ști sigur pentru că nu depinde totul doar de mine. Trăind într-o societate de care suntem dependenți ea ne poate oferi un alt curs al vieții de mâine. Cert este că eu  trăiesc acum, iar predicțiile trebuiesc făcute cu grijă.Ele pot influența cursul viitorului meu. În consecință pot spune că mâine va fi bine, însă trebuie să mă aștept și că e posibil să nu fie așa.Deci, parcă tot realistul este mai avantajos, căci el nu face predicții.El trăiește prezentul.

Gesturile-o scurta introducere in ”lumea” non-verbala

  

   Gesturile nu sunt o dublare a vorbirii, ci un mijloc auxiliar de subliniere,de evidențiere a ideilor,de nuanțare și precizare a lor, atât în comunicarea zilnică,cât și în unele situații speciale(oratorie,teatru).

         Gradul de folosire a gesturilor variază; ele sunt mai numeroase și mai frecvente la copii decât la adulți, la populațiile tribale decât la cele civilizate,la meridionali decât la nordici, în raport direct cu gradul de afectivitate care străbate comunicarea. Când suntem supărați gesticulăm mai mult, când încercăm să convingem la fel, când suntem contraziși nu mai zic....

      
    Mișcările capului pot avea semnificații diferite sau chiar opuse la diferite culturi(popoare).Astfel,la gesturile pentru afirmație și negație, la unele popoare cum ar fi greci,turci,bulgari, înclinarea capului inseamnă “nu”, iar scuturarea lui “da”,deci invers decât se obișuiește la noi.În Anglia, o încuviințare din cap dă celeilalte persoane permisiunea să continue, iar o succesiune rapidă de înclinări ale capului indică faptul că cel ce dă din cap dorește el însuși să vorbească.În Uruguay,ca și la noi, mișcarea capului de la dreapta la stânga înseamnă același “nu”, dar aceeași mișcare executată lent exprimă pentru ei mila. Ar fi interesant să te întâlnești cum un cetățean cipriot și să-l întrebi dacă are alergie la lactate și el ”să zică” din gestul mișcării capului  da iar tu să înțelegi nu.

    Mișcările degetelor pot releva,de asemenea,o multitudine de sentimente,atitudini.De la frângerea degetelor ce indică nerăbdarea sau neliniștea, masarea nasului cu degetul arătător arată ostilitate sau negare, până la masarea bărbiei ce reprezintă îndoială și nesiguranță. Ați văzut vreodată o persoană care încearcă să atragă în jocul ”alba-neagra” cât de ușor și lejer își mișcă degetele și mâinile.Pe de o parte arată neliniștea de a nu observa cum te păcălesc, dar și siguranța poziției în care se află.

 

     Și în acest caz există diferențe culturale.De exemplu, noi executăm gestul chemării cu degetele înuntru,spre palmă,iar chinezii invers.

Brațele  impun un statut, oferă detalii despre starea persoanei în acel moment. Împletite arată nesiguranță, necomunicare, apărare, inferioritate.Poziționate sub bărbie sau la frunte indică superioritate, aroganță și dificultăți în comunicare. Dacă împreunate sub bărbie brațele formează o clopotniță sugerează neîncredere în persoana cu care vorbește sau de ce nu, în propriile gânduri și impresii.

    Mimica sau expresia feței indică poate cele mai multe ansambluri de emoții, sentimente, gânduri, impresii sau păreri. Atât de multe, încăt spațiul virtual deschis acum în această pagină nu mi-ar ajunge, astfel încât să nu vă plictisesc dar și să reușesc să înțelegem împreună cum stă treaba cu chipurile noastre atât de expresive.

            Datorită modului în care oamenii au învățat să-și controleze expresiile feței deseori este greu de detectat adevarata stare a celor care intră în  comunicare.În orice caz aceasta poate fi dedusă din relația dintre cuvintele rostite și  mișcări ale corpului Deseori, ceea ce simțim nu este în concordanță cu ceea ce spunem. Bariera este atât de fină, încât un expert cu multă experiență o poate identifica. Aceia, de obicei, lucrează în domenii precum criminalistică. Cert este că noi reacționăm mai mult la gesturi decât la cuvinte, deși noi punem accentul pe ceea ce spunem mai mult decât pe ceea ce gesticulăm. Mai mult decât atât, suntem atrași mai mult de persoane extravertite, cu o bogată expresivitate, care râd, destind expresiile feței, comunică emoții pozitive, sunt volubile și dinamice.Fețele cu  mimica tristă, melancolică îi poate stimula pe cei din jur la consolare, compătimire, care are mereu nevoie de ajutor, dar respingătoare.Cel puțin la nivel inconștient.Dacă simți că nu mai ai prieteni în jurul tău, e posibil să te arăți mereu trist în fața lor și să-i descurajezi să te mai caute.  Nu merge mereu proverbul ”prietenul la nevoie se cunoaște”. Prietenia înseamnă mai mult decât consolare și ajutare reciprocă necondiționată mai ales la greu.
   Tu, ți-ai  dori un prieten mereu trist și pesimist?  

Arta de a comunica

  Spun artă pentru că ne este uneori atât de greu să vorbim deschis despre ceea ce ne frământă și nemulțumește, iar când o facem este atât de ineficientă, încât mi se pare că cel ce comunică corect și își rezolvă probleme eficient este capabil și suspectabil de artist în comunicare, pentru că a reușit să înțeleagă arta comunicării mai bine decât oricare alta.
   Se prea știe că noi nu încetăm niciodată să cuminicăm, nici măcar atunci când dormim.Se spune că și poziția în care dormim spune ceva despre noi. A dormi pe o parte cu genunchii foarte apropiați de corp și de burtă spune despre acea persoană că este mereu în defensivă, că are temeri și este mereu pregătită să se lupte sau apere. O alta care doarme mult pe spate comunică despre ea că are o forță mare, o puternică personalitate, mare încredere în sine, posibil critic care dorește mereu să câștige fiind pregătit să fie oricând solicitat la întreceri.
   Cel mai ușor este să comunicăm codat. Avem o tendință nativă și apoi educată, de a nu spune ce gândim prin cuvinte simple, ci ne complicăm și adăugăm justificări prin aroganțe,mitocănii sau chiar jicnici. Dacă de exemplu cineva ne-a făcut o promisiune, preferăm să-l jicnim sau prin atitudine arogantă să-i specificăm tăios: ”Tu nu ai învățat niciodată că promisiunile trebuiesc respectate?” Răspunsul ar fi simplu și vast.Vă las imaginația să lucreze și să intuiți care ar fi cel mai optim răspuns astfel încât să fie eficient și corect față de celălalt.
  Unele lucruri ne sunt atât de dureroase și greu de abordat încât preferăm  să evităm subiectul concret și abordăm subiecte minore și nesemnificative.Alteori, exprimarea directă ar putea fi prea dură încât preferăm să ne protejăm în spatele acuzațiilor aparent fondate.De ce am spune fiului unei femei că ne-a greșit și preferăm să-i spunem mamei lui pentru ceea ce a făcut?Pentru că probabil fiul nu ne-a făcut rău, ci credem eronat asta pentru că de fapt avem ceva de împărțit cu femeia și nu cu fiul. Asta ar constitui doar un motiv de a ne confrunta cu ea.
   Ineficiența comunicării vine din copilărie, când părinții ridiculizează copilul, când nu-i permite să aibă o părere,când părintele crede că are mereu el dreptate și nu copilul,  când îi respinge exprimarea de cele mai multe ori din prejudecăți, prejudecăți cum ar fi că:  ”ești prea mic tu să ai o părere” sau  ”lasă pe cei mari să se ocupe de lucruri importante, tu doar trebuie să te joci și să înveți bine”
    Schimbul de replici fără a înțelege corect mesajul sau ideea de bază despre care se dorește a se comunica, distruge total comunicarea dintre doi sau mai mulți oameni. Mie mi se întâmplă mereu să cred că cel cu care vorbesc  mă disprețuiește sau are o părere proastă despre mine.Tot ceea ce îmi va comunica va fi că îmi tot transmite acest lucru. Chiar dacă mă roagă să-i aduc un pahar cu apă eu cred că mă sfidează și mă trimite intenționat dorind să mă înjosească și să-mi comunice încă o dată că are o părere proastă despre mine. Dar în același timp, această persoană poate avea o părere foarte bună despre mine, într-atât de bună încât îi reprezint o amenințare.Teama lui poate fi că îl pot depăși sau pot fi mai apreciată decât el.În acest context, frustrările sale nu le poate controla și face gesturi care să mă facă să devin o verigă slabă încât el să aibe mai multe șanse, măcar psihologice.Cu mine, s-ar putea să le aibă.
    E mai posibil ca eu să înțeleg că nu mă place( ca majoritatea oamenilor), decât că de fapt nu se place pe el în acest context ( că eu sunt mai bună decât el). Ceea ce ar putea rezolva acest conflict în care ne aflăm amândoi, este de a ne comunica corect părerile ( dar dacă din copilărie nu avem acest exercițiu, vom rămâne la acest stadiu de comunicare taciturnă și defavorizantă, adâncindu-ne tot mai mult în propriile păreri nefondate).Eu l-aș întreba de ce are această atitudine rece față de mine, iar el să răspundă că se simte în pericol.Eu pot să-l asigur că nu are motive, iar el să se simtă în siguranță.Relația devine astfel la normal.
   Negru pe alb, în teorie, comunicarea este așa de frumoasă! În fapt, ea este accesibilă tuturor. Și pentru toți este de mare ajutor și esențială într-o societate.Pentru că depindem de societate și comunitatea în care creștem și ne dezvoltăm.Practic, ne este greu sau extraordinar de greu să o facem corect pentru a face din comunicare o armă favorabilă nouă.
   Atributul de artă îl punctez încă o dată, de vreme ce în cărți scrie atât de multe idei care mai de care mai tehnice, încât distruge și-mi anulează posibilitatea de a o exersa la propriu.Astfel, nu-mi rămâne decât să o exersez eu, să o retușez după experiențe nefavorabile, să o adaptez după cum mi se pare mie(deși nu știu dacă este corect), să elimin sau să adaug ceva, să o îmbogățesc, să mă joc pur și simplu, deși asta trebuia să o fac în copilărie.
   A comunica este ca și când aș dori să gătesc ceva, nu știu ce, am doar numeroase  ingrediente pe care trebuie să le îmbin perfect încât să mă hrănesc pe mine dar și pe ceilalți.
   A comunca este ca și când aș dori să pictez ceva, nu știu ce, am doar numeroase culori pe care trebuie să le îmbin armonios pentru a  crea un tablou plăcut pentru mine dar și pentru ceilalți.
   A comunica este ca și când aș dori să cânt la pian.Prin inepuizabilă ambiție și dorință, prin muncă și răbdare voi învăța în timp să și compun acorduri proprii.

 A comunica nu înseamnă a comunica tot.Uneori trebuie să punem punct unei idei într-un anumit moment, pentru că dacă s-ar înainta în idee comunicarea s-ar dovedi neplăcută, inutilă și distrugătoare.
   A comunica înseamnă să ne angajăm într-un schimb de păreri, idei, valori, prejudecăți.
   A comunica înseamnă un angajament de ascultare reciprocă,  de respectare a interlocutorului, de interes comun pentru momentul prezent, de observare atentă, de răbdare și o bună stăpânire a emoțiilor.
  Îmbinarea lor în cel mai plăcut mod, ne face artiști în comunicare, care în societatea și cultura noastră este o artă scumpă, la care deși avem cu toții șanse, puțini sunt cei care devin bogați din asta.
 

Spațiul și poziția socială

              Înainte  de a vedea modul în care ne mișcăm diverse părți ale corpului, trebuie să examinăm atitudinea noastră referitoare la spațiul în care această mișcare are loc dar și față de poziția socială pe care o avem.

           Așa cum tăcerea și timpul vorbesc, așa se întâmplă și cu spațiul.Nu numai că spațiul afectează felul în care noi comunicăm dar trebuie să știm și cum să-l folosim pentru a comunica.

            Este știut că percepem în mod diferit spațiul.Aud deseori “Cineva s-a așezat pe scaunul meu”,lucru mărunt, lipsit de importanță (la prima vedere), dar această reacție reflectă un adevărat simț al posesiunii spațiului exemplificat, prin atitudinea față de “o invazie” a unui teritoriu privat. Similar, este de neconceput ca un subordonat sa intre in biroul directorului și să se așeze pe scaunul acestuia, dacă nu este invitat în mod special să o facă.Și să nu uităm ca spațiul este de obicei într-o relație directă cu rangul (poziția socială) în sensul că pe masură ce oamenii avansează în funcții,cresc și dimensiunile birourilor lor.

        Există (în unele companii) chiar reguli care plasează angajații pe niveluri,cu un spațiu de lucru bine definit în funcție de poziția pe care aceștia o ocupă(într-o instituție,la niveluri inferioare, achiziționarea de spații pentru personal a impus faptul că este mai bine să i se dea fiecăruia un birou, chiar daca acesta are o suprafață mică , decât să i se dea unul pe care ar trebui să-l împartă cu alții).

      Există diferențe culturale privind modul în care folosim spațiul și, mai ales, pentru a putea spune ceva în legătură cu poziția socială. Europenii, de exemplu, sunt mai dispuși să-și pună birourile în mijlocul încăperii, astfel încât autoritatea lor să pară că se “înflorește” dinspre centru spre exterior.(Apropierea de centru este unul din modurile de a spune “această persoană este importantă”). Americanii tind să-și distribuie spațiul lor de lucru pe lângă pereții încăperilor, lăsând centrul deschis trecerilor și conversațiilor ocazionale (centrul liber lasă dreptul la exprimarea opiniei și liberatea în exprimare).

          Nevoia  noastră aparentă de a revendica o anumită suprafață a fost examinată de Robert Ardrey în cartea sa “Teritoriul necesar” în care el argumentează că nevoia instinctivă sau “necesară” a  animalelor de a-și păzi teritoriul poate fi manifestat și de oameni. Caracter moștenit sau nu(deși în teorie caracterul este dobândit și nu înnascut), observațiile asupra oamenilor indică  un lucru cert: omul are un simț al spațiului, care-l determină să-și protejeze locuința de orice musafir nepoftit. Chiar și în spațiile publice, cât timp pot alege, majoritatea oamenilor au tendința de a sta cât mai departe de străini(să urmăriți modul în care se umple o  plajă la mare).

        Edward T.Hall în cartea sa “The Hidden Dimension” (Dimensiunea ascunsă)arată că spațiul poate fi împărțit în 4 tipuri de distanțe, și anume:

 

         Distanța intimă

*Zona de contact sau atingere: aceasta este rezervată întâlnirilor sexuale, pentru prieteni foarte apropiați și pentru copii, aici putând include și luptele sportive sau bătăliile. În cultura noastră nu se acceptă această apropiere între bărbați sau între bărbați și femei care nu sunt în relații intime. În cultura arabă,de exemplu, este foarte normal să vezi bărbați mergând pe stradă ținându-se de mână.

 *Zona îndepărtată (mai mult de 0,5 m): suficientă pentru o strângere de mână,dar inacceptabilă pentru cei care nu sunt în relații intime (distanța încălcată în anumite situații de excepție, cum ar fi în lift sau în metroul aglomerat produce situații stânjenitoare motiv pentru care se caută tăcerea, privitul în altă parte decât la persoanele din jur încercând să transmit un mesaj de scuză că se invadează spațiul celuilalt, dar că nu există momentan altă soluție.  În oașele aglomerate și în țări precum China sau Japonia, această stânjeneală nu există pentru că sunt obișnuiți cu aglomerările și spațiul micși este inutil de menționat pentru că nu poate fi respectat.

       Distanța personală

*Zona apropiată (0,5 - 0,8 m): este rezervată pentru cei care ne sunt apropiați. Acolo unde se   conturează o prietenie, se transmit sentimente apare și o apropiere fizică ce nu oferă discomfort, ci dimpotrivă intimitate și siguranță.

 *Zona îndepărtată (0,7-1,3 m): limita dominanței fizice.Oferă un anumit grad de intimitate pentru discuții personale. Astfel se pot transmite mesaje variate cum ar fi un început de relație sau preferință printre ceilalți musafiri.

           Distanța socială

*Zona apropiată (1,2 - 2 m): utilizată pentru discuții de afaceri sau conversații ocazionale.Ea poate fi folosită pentru a indica dominarea, superioritatea sau puterea,fără a mai fi nevoie să rostiți alte cuvinte.

*Zona îndepărtată (2 - 3,5 m): folosirea pentru relații sociale și afaceri. Dacă șeful reduce această distanță,acest lucru se poate interpreta că dorește o relație intimă mai personală. Această zonă permite o mai mare libertate de comportare: se poate lucra fără a fi deranjat de ceilalți sau fără a se purta  discuții.

         Distanța publică

*Zona apropiată (3,5 - 8 m): utilizată pentru întâlniri de informare, cum ar fi,de exemplu,o întrunire a staff-ului sau un profesor care ține un curs etc.

*Zona îndepărtată (mai mult de 8 m): este rezervată, de regulă, pentru politicieni sau alte personalități publice, deoarece trebuie asigurată protecția și subliniază dominanța personală.

     Trebuie menționat faptul că aceste distanțe sunt mai mult sau mai puțin exacte.Diferențele culturale sunt foarte importante în mărirea sau micșorarea distanțelor.Unele experiențe personale traumatizante face ca distanțele ce oferă intimitate și siguranță să aibă nevoie să fie mai mari decât în standard. De asemeni, în unele boli, tratamente sau sub influența băuturilor alcoolice și drogurilor sau sub privarea de odihnă să se schimbe acești parametrii.

     

 

          

Limbajul timpului

            Timpul este perceput diferit de multitudinea de societăți și culturi.În cultura noastră am împărțit timpul în ani,fiecare având 365 zile, în timp ce anul musulman este cu 10-11 zile mai scurt. Anii noștri sunt numărați din anul nașterii lui Iisus Christos,î n vreme ce calendarul musulman începe din  622, anul în care Mahomed a fugit din Mecca la Medina (astfel în 1979, musulmanii au început cel de-al XIV-lea secol al lor).

    Chiar în interiorul aceleași culturi, diferitele comunități pot împărți timpul în moduri diferite.(Un comerciant își împarte timpul în perioade precum Crăciunul,vânzările din lunile de vară,etc; un fermier în funcție de activitatea fermei și de anotimpuri-vremea aratului,vremea însămânțărilor și vremea culesului).
     Diferitele valori pe care le dăm timpului sunt reflectate în cuvintele pe care le folosim(“numai un minut”,de exemplu,poate însemna “un minut”, “când voi termina treaba” sau “niciodată”).
        În procesul de comunicare, semnificativ din punct de vedere al efectelor sale este modul de folosire al timpului.Dacă am stabilit o întâlnire de afaceri la ora 10⁰⁰ și apoi am schimba-o la 10³⁰,v-am comunicat ceva despre atitudinea mea față de întâlnire,față de cealaltă persoană,față de sine sau față de importanța pe care o dau timpului.
            Există diferențe de cultură în perceperea și măsuarea timpului de care trebuie să ținem seama.În Occident, de exemplu, o întâlnire la ora 14⁰⁰  _înseamnă de obicei ora 14⁰⁰, cu cel mult 5 -10 minute în plus.  Însă, în alte culturi, întâlnirea la ora 14⁰⁰  poate însemna ora 15⁰⁰ și dacă ajungem la întâlnire la ora 14⁰⁰,ați putea ofensa cealaltă persoană. De asemenea, în Occident, dacă sunteți invitați la masă,veți fi nepoliticos să o părăsiți îndată ce s-a terminat. În Arabia Saudită, de exemplu, discuțiile au loc înainte de masă, iar musafirii pleacă -de obicei- înainte de a termina masa. La o întâlnire de afaceri, în Anglia se obișnuiește să se schimbe câteva amabilități scurte și apoi să înceapă discuțiile despre afaceri. În Arabia Saudită, nicio afacere nu se discută până când cafeaua sau ceaiul nu sunt servite și nu sunt discutate câteva probleme personale. A începe afacerile imediat este semnul unor proaste maniere și lipsa de experiență în afaceri.La sfârșitul întâlnirii gazda, oricat de ocupată ar fi, va insista să rămâneți, însă  va trebui refuzat într-un mod cât mai politicos. Înainte de a călători și/sau a face afaceri în străinătate, trebuie verificate cu atenție obiceiurile, modul de comunicare și reamintit că există diferențe culturale, că acei oameni pot avea valori, atitudini și obiceiuri diferite.

Ramu sau copiii-lup

   

  
 Trăind în comunitatea umană copilul îşi formează limbajul. El învaţă semnificaţia directă între  obiecte, evenimente, însuşiri. În acelaşi timp, învaţă să combine cuvintele în propoziţii şi fraze.

     
    Limbajul se formează şi se dezvoltă la copil în condiţiile maturizării structurilor nervoase şi ale evoluţiei cunoaşterii, în relaţiile active cu oamenii din jur. Creşte bogăţia vocabularului şi evoluează sensurile cuvintelor ştiute de copil (la un an, 5-10 cuvinte, la 2 ani, până la 300 de cuvinte etc).Treptat semnificaţia se diferenţiează şi se generalizează. Pentru dezvoltarea aspectului fonetic al limbajului, prezintă importanţă auzul fonematic, integritatea aparatului fono-articulator şi mediul în care trăieşte copilul.Orice cuvânt, odată însuşit, va fi folosit într-un număr nelimitat de combinaţii.

    
      Prin prisma funcţiilor limbajului, întărim ideea că omul nu trebuie privat de mediul social, mai ales în primii ani de viaţă, pentru că natura psihicului uman este dată de natura vieţii de relaţie.Ce s-ar întâmpla dacă relaţiile fireşti ale omului cu mediul social ar fi întrerupte, suspendate sau perturbate?    Cazul aşa-zişilor copiii-lup  oferă un răspuns categoric la această întrebare. Suspendarea relaţiiilor dintre psihic şi social duce la conservarea structurilor biologice ale omului, în anumite condiţii chiar la dezvoltarea accentuată a acestora, în timp ce atributele sociale specifice omului nici nu apar. Iată câteva exemple...

        În 1781, un ţăran român a găsit în pădurile din apropierea Braşovului un tânăr de aproximativ 23-25 de ani, total sălbăticit, pe care l-a adus în gospodăria sa, încercând să-l “umanizeze”.Timp de mai mulţi ani nu s-au putut obţine  decât câteva performaţe accesibile în general animalelor superioare: să umble încălţat şi îmbrăcat, să folosească lingura, să aducă apă de la fântână. Achiziţia limbajului şi a vorbirii i-a fost însă, imposibilă.

         În 1799, nişte vânători găsesc în sudul Franţei, un copil de 11-12 ani, sălbăticit, în completă stare de animalitate.Munca dedusă timp de 3 ani de către un medic pentru a-l transforma în om a fost zadarnică.

       Foarte cunoscut este şi cazul unui copil de 9 ani descoperit în India, în 1954.Copilul a primit numele de Ramu (în indiană acest cuvânt înseamnă pui de lup). Era total animalizat: scotea mugete, fugea în patru labe, îşi arăta dinţii, nu suporta lumina.Doi psihologi au încercat să-l înveţe să vorbească, dar timp de 14 ani nu au reuşit să-l facă să scoată nici un sunet verbal.

      Pe de altă parte, se constată întârziei ale achiziţiilor cognitive (de gândire) cât şi psihice la copii care sunt crescuţi în orfelinate.Spitz a făcut studii  pe  grupuri de copii crescuţi în familie, un grup crescuţi la creşă, dar luaţi acasă de mamele lor, şi un grup crescuţi la început de mamele lor, dar apoi duşi la orfelinat.În primele 4 luni, coeficientul de dezvoltare  a fost la toţi de valoare medie sau superioară mediei.S-a constatat că la copiii care au crescut în familie, coeficientul de dezvoltare  a rămas mediu sau superior; la copiii duşi la orfelinat,  acelaşi coeficient a scăzut astfel: la sfărşitul primului an de la 124 la 72, iar la  sfârşitul celui de al doilea an la 45.De asemenea s-au costatat întârzieri în ceea ce priveşte  înălţimea, mânuirea obiectelor, relaţiile sociale, vorbirea.

       Se înţelege de la sine, că omul are nevoie de semeni pentru ca, prin imitaţie, să-şi însuşească achiziţiile limbajului (pe lângă numeroase alte funcţii psihice), să se dezvolte din punct de vedere psihic, pentru că psihicul este instrumentul acestor formări.

Complexe și frustrări

  
   Nimeni nu este perfect.Facem greșeli și rănim pe cel  de lângă noi și fără să ne dăm seama.Uneori rănim fără a avea această intenție, doar că celălalt o interpretează greșit.În acest caz, nu doar că nu este vina noastră , dar nici nu trebuie să ne culpabilizăm.Trebuie  doar să punem întrebarea următoare: de ce celălalt înțelege altceva decât ceea ce am vrut eu de fapt să-i transmit și de ce s-a simțit jicnit ?. La baza neînțelegerii corecte a unor mesaje și interpretarea lor eronată stau unele complexe și frustrări.
 
   Orice om pe lumea asta își dorește să fie  ascultat, înțeles, apreciat sau susținut.Și în mod pozitiv. Dacă acesta nu este posibil, ceva din incoștientul nostru se va mulțumi și cu modalități negative.Numai ignorare să nu fie. Dar nu este sănătos de vreme ce aceste modalități negative pun bazele unor frustrări și complexe cese vor activa în orice momente apare un pericol.
  Un complex ar însemna un punct central în jurul unor amintiri, percepții, reprezentări etc.Acestea au o mare încărcătură afectivă și se formează pe baza relațiilor cu cei din jur din prima copilărie. În altă ordine de idei un complex ar reprezenta un nucleu încărcat de semnificații sau o ștampilă constituită din urmele lăsate de toate evenimentele copilăriei noastre.
   Există mai multe tipuri de complexe studiate îndeaproape.
  
    Complexul de castrare.Părinții, în special mama, pentru a oferi un răspuns copilului de 3 ani la întrebarea de ce un băiat are  penis iar fetițele nu, va crea defapt un răspuns fantasmic (de poveste), dar care va crea spaima că dacă se va juca cu el i se va tăia ( în cazul băiețelului), iar faptul că nu-l are (la fetițe) va încerca să compenseze acest prejudiciu sau să repare și să recupereze această rea diferență. La fete, acest complex va face ca mai târziu să se simtă inferioară băiatului, va accepta superioritatea lui din atitudine și va oferi mereu un privilegiu lui.Bărbații, se vor simți mereu falnici, puternici, că au mereu un as în mânecă,  că au ceva în plus pe care trebuie să-l arate tuturor.De aici nevoia mai mare a lui de a face sex   cu mai multe partenere.
  
   Complexul de inferioritate se compune din atitudini și comportamente ce desemnează o imagine proastă despre sine exteriorizată prin izolare, depresii, nervozitate. Acest complex are bazele puse de către familia care l-a crescut negând și corectând orice acțiune a copilului de a explora lumea. Va crește sărac nu doar în experiențe cât și emoțional, nu va ști să comunice, nu va fi competitiv și nu va încerca nicodată lucruri noi ce îi solicită creativitate ( pe care nu o are foarte bogată pentru că nu i-a fost dezvoltată) de teama de a nu fi respins și prin urmare neiubit.Este posibil să dezvolte dependențe de tot felul cum ar fi de alcool, droguri sau  afective de o persoană căreia îi va cere mereu sfatul sau ajutorul fără a analiza sau trece prin filtrul propiu, ci le va accepta ca atare.
  
    Complexul de superioritate este opus celui de inferioritate și are la bază, bineînțeles...prea multa apreciere în decursul explorării lumii de către copil. O astfel de persoană va avea o stimă de sine foarte mare, va crede mereu că ceea ce face și spune este perfect, va corecta mereu pe ceilalți, se va supraaglomera cu sarcici pentru că spune despre el că poate face multe și se poate autodepăși mereu, va deveni anxios dacă nu este apreciat de cei din jur și chiar jicni pe cel ce l-a depășit.Critic cu alții și bun cu el, se supraevaluează pentru orice fapt chiar și mărunt.Nu așteaptă niciodată să fie apreciat sau lăudat.O va face singur înaintea tuturor. În fața eșecurilor sau subevaluării celorlalți nu va reacționa cu responsabilitate.Va nega și contesta corectitudinea evaluării, ba mai mult va crede că are ceva cu el, că este prea bun și de fapt celălalt își manifestă gelozia.În plan emoțional nu investește mult pentru că nimeni nu prea merită toate cele bune câte are de oferit, dar pretinde maxim pentru a te ridica la nivelul lui .
  
    Complexul de culpabilitate.Este o prelungire a celui de inferioritate.Pe lângă stima de sine scăzută, persoana se va simți vinovată pentru ceva și se va culpabiliza.Acest fapt o va arunca în izolare și o va ține departe de asumare de responsabilități de teama să nu repete aceași greșeală din trecut de care este atât de vinovat.Trist este că persoana care suferă de acest complex nu este într-adevăr vinovată. Iluzia vinovăției va crea mereu scenarii de viață în care să se repete greșeala și să demonstreze lui dar și celorlalți că are dreptate și că este vinovat.De exmplu, un copil crede că părinții lui s-au despărțit pentru că nu-l iubesc și nu a fost cuminte.Mai târziu, matur fiind, va crede că nefiind bun de nimic, nimeni nu-l iubește și va fi greu să aibă o relație trainică.Va crea scenarii în care partenerul/a să-l părăsească și să se culpabilizeze, aducând mereu în discuție că într-adevăr nu este iubit și bun de nimic.
   
    Complexul patern.Acesta este specific băieților și se referă la preluarea în rolul de parteneră a mamei, înlăturând tatăl sub o formă sau alta.Dacă, copil fiind, băiatul vede cum mama suferă din cauza tatălui, va prelua el relația, care de fapt trebuie să se consume între ei (mamă și tată).Băiatul se va apropia foarte mult de mamă, va lua toate deciziile cu ea, o va ajuta sub toate formele posibile ( asculta, susține, înțelege, aprecia) pentru a o face fericită.Este greu de creuzut că va avea relații cu partenere sănătoase și trinice, decât dacă partenera va accepta o relație în 3, pentru el va avea mare parte din gânduri și sentimente pentru mamă, va fi gata să o ajute lăsându-se atât pe el cât și partenera, mereu în umbra mamei.Eventual va compătimi toate femeile, considerându-le fragile, neajutorate, care suferă din cauza bărbaților, iar el va încerca să le șteargă lacrimile tuturor creându-și imaginea de bărbat pe umărul căruia pot plânge toate femeile.
  
     Frustrarea  desemnează emoții, sentimente pe care le încearcă un individ atunci când i-a eșuat sau refuzat o acțiune pe care și-o dorea.Cum satisfacerea mulor nevoi   este vitală, nesatisfacerea lor duce la o frustrare patologică, adică boală. De multe ori, frustrarea este neconștientizată și de-a lungul copilăriei unele sunt de neevitat.Cum ar fi înțărcarea, renunțarea la dependența de părinți, retragerea dragostei parentale, impunerea acceptării împărțirii dragostei și atenției cu alți frați. Mai târziu, ca tânăr, se va exterioriza cu ură față de cei din jur, va fi agresiv ori va încerca să demigreze pentru atingerea unui scop, să acuze pe nedrept, să înjosească, să umilească pentru a obține ceva cu orice preț, sătul fiind de nerealizări, înțelegând că așa ar fi mai ușor și ar evita eventuale eșecuri.