Spațiul și poziția socială

              Înainte  de a vedea modul în care ne mișcăm diverse părți ale corpului, trebuie să examinăm atitudinea noastră referitoare la spațiul în care această mișcare are loc dar și față de poziția socială pe care o avem.

           Așa cum tăcerea și timpul vorbesc, așa se întâmplă și cu spațiul.Nu numai că spațiul afectează felul în care noi comunicăm dar trebuie să știm și cum să-l folosim pentru a comunica.

            Este știut că percepem în mod diferit spațiul.Aud deseori “Cineva s-a așezat pe scaunul meu”,lucru mărunt, lipsit de importanță (la prima vedere), dar această reacție reflectă un adevărat simț al posesiunii spațiului exemplificat, prin atitudinea față de “o invazie” a unui teritoriu privat. Similar, este de neconceput ca un subordonat sa intre in biroul directorului și să se așeze pe scaunul acestuia, dacă nu este invitat în mod special să o facă.Și să nu uităm ca spațiul este de obicei într-o relație directă cu rangul (poziția socială) în sensul că pe masură ce oamenii avansează în funcții,cresc și dimensiunile birourilor lor.

        Există (în unele companii) chiar reguli care plasează angajații pe niveluri,cu un spațiu de lucru bine definit în funcție de poziția pe care aceștia o ocupă(într-o instituție,la niveluri inferioare, achiziționarea de spații pentru personal a impus faptul că este mai bine să i se dea fiecăruia un birou, chiar daca acesta are o suprafață mică , decât să i se dea unul pe care ar trebui să-l împartă cu alții).

      Există diferențe culturale privind modul în care folosim spațiul și, mai ales, pentru a putea spune ceva în legătură cu poziția socială. Europenii, de exemplu, sunt mai dispuși să-și pună birourile în mijlocul încăperii, astfel încât autoritatea lor să pară că se “înflorește” dinspre centru spre exterior.(Apropierea de centru este unul din modurile de a spune “această persoană este importantă”). Americanii tind să-și distribuie spațiul lor de lucru pe lângă pereții încăperilor, lăsând centrul deschis trecerilor și conversațiilor ocazionale (centrul liber lasă dreptul la exprimarea opiniei și liberatea în exprimare).

          Nevoia  noastră aparentă de a revendica o anumită suprafață a fost examinată de Robert Ardrey în cartea sa “Teritoriul necesar” în care el argumentează că nevoia instinctivă sau “necesară” a  animalelor de a-și păzi teritoriul poate fi manifestat și de oameni. Caracter moștenit sau nu(deși în teorie caracterul este dobândit și nu înnascut), observațiile asupra oamenilor indică  un lucru cert: omul are un simț al spațiului, care-l determină să-și protejeze locuința de orice musafir nepoftit. Chiar și în spațiile publice, cât timp pot alege, majoritatea oamenilor au tendința de a sta cât mai departe de străini(să urmăriți modul în care se umple o  plajă la mare).

        Edward T.Hall în cartea sa “The Hidden Dimension” (Dimensiunea ascunsă)arată că spațiul poate fi împărțit în 4 tipuri de distanțe, și anume:

 

         Distanța intimă

*Zona de contact sau atingere: aceasta este rezervată întâlnirilor sexuale, pentru prieteni foarte apropiați și pentru copii, aici putând include și luptele sportive sau bătăliile. În cultura noastră nu se acceptă această apropiere între bărbați sau între bărbați și femei care nu sunt în relații intime. În cultura arabă,de exemplu, este foarte normal să vezi bărbați mergând pe stradă ținându-se de mână.

 *Zona îndepărtată (mai mult de 0,5 m): suficientă pentru o strângere de mână,dar inacceptabilă pentru cei care nu sunt în relații intime (distanța încălcată în anumite situații de excepție, cum ar fi în lift sau în metroul aglomerat produce situații stânjenitoare motiv pentru care se caută tăcerea, privitul în altă parte decât la persoanele din jur încercând să transmit un mesaj de scuză că se invadează spațiul celuilalt, dar că nu există momentan altă soluție.  În oașele aglomerate și în țări precum China sau Japonia, această stânjeneală nu există pentru că sunt obișnuiți cu aglomerările și spațiul micși este inutil de menționat pentru că nu poate fi respectat.

       Distanța personală

*Zona apropiată (0,5 - 0,8 m): este rezervată pentru cei care ne sunt apropiați. Acolo unde se   conturează o prietenie, se transmit sentimente apare și o apropiere fizică ce nu oferă discomfort, ci dimpotrivă intimitate și siguranță.

 *Zona îndepărtată (0,7-1,3 m): limita dominanței fizice.Oferă un anumit grad de intimitate pentru discuții personale. Astfel se pot transmite mesaje variate cum ar fi un început de relație sau preferință printre ceilalți musafiri.

           Distanța socială

*Zona apropiată (1,2 - 2 m): utilizată pentru discuții de afaceri sau conversații ocazionale.Ea poate fi folosită pentru a indica dominarea, superioritatea sau puterea,fără a mai fi nevoie să rostiți alte cuvinte.

*Zona îndepărtată (2 - 3,5 m): folosirea pentru relații sociale și afaceri. Dacă șeful reduce această distanță,acest lucru se poate interpreta că dorește o relație intimă mai personală. Această zonă permite o mai mare libertate de comportare: se poate lucra fără a fi deranjat de ceilalți sau fără a se purta  discuții.

         Distanța publică

*Zona apropiată (3,5 - 8 m): utilizată pentru întâlniri de informare, cum ar fi,de exemplu,o întrunire a staff-ului sau un profesor care ține un curs etc.

*Zona îndepărtată (mai mult de 8 m): este rezervată, de regulă, pentru politicieni sau alte personalități publice, deoarece trebuie asigurată protecția și subliniază dominanța personală.

     Trebuie menționat faptul că aceste distanțe sunt mai mult sau mai puțin exacte.Diferențele culturale sunt foarte importante în mărirea sau micșorarea distanțelor.Unele experiențe personale traumatizante face ca distanțele ce oferă intimitate și siguranță să aibă nevoie să fie mai mari decât în standard. De asemeni, în unele boli, tratamente sau sub influența băuturilor alcoolice și drogurilor sau sub privarea de odihnă să se schimbe acești parametrii.