duminică, 23 iunie 2013

Când iertăm, cum și de ce?


”Dacă ve-ți ierta oamenilor greșalele lor și Tatăl vostru Cel din ceruri vă va ierta și vouă greșalele voastre.” (Evanghelie)

   Cam tot ceea ce știm despre iertare își are rădăcinile în cuvântul lui Dumnezeu. Plecăm de la premiza că a ierta este omenesc și singura consolare este că altcineva va trebui să pedepsească ceea ce noi iertăm, că vom fi iertați la rândul nostru dacă și noi iertăm sau că timpul închide rănile și iertarea vine de la sine.În realitate, iertarea este pe cât de smerită pe atât de periculoasă, pentru că actul în sine ce trebuie iertat este plin de încărcătură emoțională ce afectează calitatea vieții pe mult timp(sau poate chiar pentru totdeauna).
   Iertarea ar însemna ”ștergerea cu buretele” a unor fapte, evenimente, cuvinte sau acțiuni săvârșite de cineva cu intenție asupra noastră.Se poate spune că iertarea este mai mult un simț decât un fapt în sine.În consecință, definiția iertării este fină și greu de tradus în cuvinte.Cert este că, simțul inexplicabil de a nu mai pune accent pe ceea ce s-a întâmplat și de a lăsa lucrurile să decurgă de la sine fără a interveni cu nimic s-ar defini prin iertare.

    Nu există un manual care să învețe oamenii să ierte cum  nu există rețetă pentru iubirea adevărată. Iertarea este o noțiune ambiguă și oricât am încerca să o cuantificăm nu am reuși să realizăm un etalon la care să ne raportăm. Cu alte cuvine, iertarea are sensul pe care i-l dăm noi fiecare dintre noi după propriile reguli, valori, învățături în decursul unui timp de noi știut și de ale cărui praguri noi suntem responsabili.Dacă ieratea este un fapt bun sau rău nimeni nu poate spune cu exactitate, pentru că el are la bază puncte dureroate din trecut ce au provocat suferință, neplăceri,tristețe...
   
     Iertarea acelor fapte care au provocat suferințe foarte mari cu urmări și implicații emoționale pe lungi perioade de timp este pusă sub semnul întrebării și discutabilă din mai multe puncte de vedere. Tendința de a ierta ceva neîngăduitor și destul de repede are rădăcini ascunse în psihicul uman și deci multe posibile cauze și explicații.Amintesc aici câteva din ele:

     Dependența de persoana care a provocat suferința. Orice om are nevoia de a fi iubit iar această iubire se materializează în atitudini, comportamente și atenție. Atenția pe care o caută un om din partea celor din jur îi confirmă importanța pe care el o are față de cei din jur și pentru că suntem ființe sociale avem nevoie de aceste confirmări în permanență .Atenția acordată poate fi pozitivă și,deși surprinzător, și negativă. Cea pozitivă poate fi înțeleasă prin acte precum înțelegere, susținere, ascultare, ajutor în timp ce atenția negativă este construită din acte violente, agresivitate, respingere. În mod normal și ideal, orice persoană caută  confirmarea că este iubit prin intrmediul actelor pozitive.Doar că atunci când acestea lipsesc, persoana rămâne cu un gol pe scara nevoilor ce trebuie umplut și în lipsă de atenție pozitivă preferă și acte violente, agresivitate, respingere (atenție negativă).Pentru că la polul opus se află indiferența pe care nimeni nu o dorește se recurge la această tehnică. Pe fondul acestei explicații (de care persoana în cauză nu este contștientă) se crează dependența de cel ce oferă acel tip de atenție și astfel se formează cupluri ce joacă rolurile perfecte în viețile lor.Cel dependent de iubire caută și depinde de cel ce oferă dragoste și iubire la nesfărșit (mai ales dacă nu cere nimic în schimb), iar cel dependent de violență, respingere, agresivitate caută pe cel ce le oferă gratuit și de la sine.Ca să merg și mai departe, persoana dependentă de agresor crează permanent motive și situații în care agresorul să-și exercite iubirea. Când situațiile scapă de sub control se crează aparent un moment ce mimează un sfârșit al cuplului victivă/agresor.Evident victima primește atenție pozitivă (compătimire, iubire, înțelegere, susținere) cu care nu este obișnuită și acesta este momentul în care se revine la sentimente mai bune, IARTĂ și se întoarce la agresor cu scopul (inconțtient) de a îndeplini scenariul de viață în care s-a dezvoltat și pe care l-a învățat (de a primi atenție negativă).

   Lipsa de încredere și credința că nu merită iubire. Când mediul în care crește un copil este ostil sau plin de afecțiune, acesta învață ceea ce merită și cât. Altfel spus, copilul jictit, batjocorit, refuzat, comparat cu alți copii mai buni, care nu primește laude, aprecieri și care nu este stimulat să-și descopere calitățile va învăța despre sine că nu merită să fie iubit pentru că el nu contează. Mai târziu, adult fiind, va sta deoparte, nu va socializa, nu-și va face prieteni, ci dimpotrivă va ajuta până la epuizare, va suporta consecințele fără comentarii (chiar și pe ale altora), nu-și va spune punctul de vedere, nu va avea pretenții de a fi respectat și nu se va impune niciodată prin comportament și atitudine. În schimb va fi permanent în slujba celorlalți.Asta chiar dacă va trebui să muncească și pentru ceilalți, sau dacă va trebui să suporte ironii. Nu cere atenție, nu cere ce i se cuvine, nu impune limite, nu crede că asupra lui cineva trebuie să aibe limite. Și astfel...va ierta de la sine și cu atâta naturalețe că totul devine automatic și capătă reflex.Deși pare că iartă sincer, adună în suflet frustrări și neîmpliniri pentru că nu-i sunt satisfăcute nevoile de bază.Are mari șanse de a izbucni și atunci va căpăta atenția care i-a lipsit din copilărie, însă va săvârși acte de violență și cruzime(poate ucide, poate lovi cu violență).

   Lipsa autonomiei. Încă din copilărie omul are impulsul de a-și căpăta autonomia și independența. Când mama nu-l lasă, acesta se va dezvolta prin prisma celorlalți și deci va avea frecvent nevoie de ajutor.Asfel, adultul care nu are independență proprie va căuta mereu persoane mai inteligente decât el, mai puternice, mai dinamice care să-l ajute și cu care va lua permanent decizii.Greșelile celorlalți vor fi iertate pentru că nu poate trăi singur, nu poate și nu știe să exploreze lumea, nu înțelege cum se pot lua decizii neținând seama de ceilalți.Iertarea vine din lipsa autonomiei și este diferită de dependența de atenție pozitivă/negativă pentru că în acest caz este conștient că iartă un fapt ce nu ar trebui.Doar teama de a nu rămâne fără ajutor îl face umil și un iertător perfect.

   Când iertarea survine unor fapte de violență,când are mecanisme și rădăcini emoționale cu încărcătură psihică negativă, când survine curând după fapta pricinuitoare de suferință și când persoana ce a iertat se întoarce la cea care a provocat daune,atunci iertarea nu mai are valoarea care în mod normal trebuie să i se atribuie.Astfel devine un fapt mai mult rău decât bun și calitatea vieții este afectată.Prin repetiție, omul învață până la cele mai elementare celule din corpul său să  iarte fără a judeca actul în sine care i-a provocat suferință,  și nu face altceva decât să creeze dezechilibre în viața sa.Va fi greu mai tîrziu să întrerupă un cerc vicios oferit de o iertare nevinovată, dar nejudecată în prealabil.