Gesturile-o scurta introducere in ”lumea” non-verbala

  

   Gesturile nu sunt o dublare a vorbirii, ci un mijloc auxiliar de subliniere,de evidențiere a ideilor,de nuanțare și precizare a lor, atât în comunicarea zilnică,cât și în unele situații speciale(oratorie,teatru).

         Gradul de folosire a gesturilor variază; ele sunt mai numeroase și mai frecvente la copii decât la adulți, la populațiile tribale decât la cele civilizate,la meridionali decât la nordici, în raport direct cu gradul de afectivitate care străbate comunicarea. Când suntem supărați gesticulăm mai mult, când încercăm să convingem la fel, când suntem contraziși nu mai zic....

      
    Mișcările capului pot avea semnificații diferite sau chiar opuse la diferite culturi(popoare).Astfel,la gesturile pentru afirmație și negație, la unele popoare cum ar fi greci,turci,bulgari, înclinarea capului inseamnă “nu”, iar scuturarea lui “da”,deci invers decât se obișuiește la noi.În Anglia, o încuviințare din cap dă celeilalte persoane permisiunea să continue, iar o succesiune rapidă de înclinări ale capului indică faptul că cel ce dă din cap dorește el însuși să vorbească.În Uruguay,ca și la noi, mișcarea capului de la dreapta la stânga înseamnă același “nu”, dar aceeași mișcare executată lent exprimă pentru ei mila. Ar fi interesant să te întâlnești cum un cetățean cipriot și să-l întrebi dacă are alergie la lactate și el ”să zică” din gestul mișcării capului  da iar tu să înțelegi nu.

    Mișcările degetelor pot releva,de asemenea,o multitudine de sentimente,atitudini.De la frângerea degetelor ce indică nerăbdarea sau neliniștea, masarea nasului cu degetul arătător arată ostilitate sau negare, până la masarea bărbiei ce reprezintă îndoială și nesiguranță. Ați văzut vreodată o persoană care încearcă să atragă în jocul ”alba-neagra” cât de ușor și lejer își mișcă degetele și mâinile.Pe de o parte arată neliniștea de a nu observa cum te păcălesc, dar și siguranța poziției în care se află.

 

     Și în acest caz există diferențe culturale.De exemplu, noi executăm gestul chemării cu degetele înuntru,spre palmă,iar chinezii invers.

Brațele  impun un statut, oferă detalii despre starea persoanei în acel moment. Împletite arată nesiguranță, necomunicare, apărare, inferioritate.Poziționate sub bărbie sau la frunte indică superioritate, aroganță și dificultăți în comunicare. Dacă împreunate sub bărbie brațele formează o clopotniță sugerează neîncredere în persoana cu care vorbește sau de ce nu, în propriile gânduri și impresii.

    Mimica sau expresia feței indică poate cele mai multe ansambluri de emoții, sentimente, gânduri, impresii sau păreri. Atât de multe, încăt spațiul virtual deschis acum în această pagină nu mi-ar ajunge, astfel încât să nu vă plictisesc dar și să reușesc să înțelegem împreună cum stă treaba cu chipurile noastre atât de expresive.

            Datorită modului în care oamenii au învățat să-și controleze expresiile feței deseori este greu de detectat adevarata stare a celor care intră în  comunicare.În orice caz aceasta poate fi dedusă din relația dintre cuvintele rostite și  mișcări ale corpului Deseori, ceea ce simțim nu este în concordanță cu ceea ce spunem. Bariera este atât de fină, încât un expert cu multă experiență o poate identifica. Aceia, de obicei, lucrează în domenii precum criminalistică. Cert este că noi reacționăm mai mult la gesturi decât la cuvinte, deși noi punem accentul pe ceea ce spunem mai mult decât pe ceea ce gesticulăm. Mai mult decât atât, suntem atrași mai mult de persoane extravertite, cu o bogată expresivitate, care râd, destind expresiile feței, comunică emoții pozitive, sunt volubile și dinamice.Fețele cu  mimica tristă, melancolică îi poate stimula pe cei din jur la consolare, compătimire, care are mereu nevoie de ajutor, dar respingătoare.Cel puțin la nivel inconștient.Dacă simți că nu mai ai prieteni în jurul tău, e posibil să te arăți mereu trist în fața lor și să-i descurajezi să te mai caute.  Nu merge mereu proverbul ”prietenul la nevoie se cunoaște”. Prietenia înseamnă mai mult decât consolare și ajutare reciprocă necondiționată mai ales la greu.
   Tu, ți-ai  dori un prieten mereu trist și pesimist?  

Arta de a comunica

  Spun artă pentru că ne este uneori atât de greu să vorbim deschis despre ceea ce ne frământă și nemulțumește, iar când o facem este atât de ineficientă, încât mi se pare că cel ce comunică corect și își rezolvă probleme eficient este capabil și suspectabil de artist în comunicare, pentru că a reușit să înțeleagă arta comunicării mai bine decât oricare alta.
   Se prea știe că noi nu încetăm niciodată să cuminicăm, nici măcar atunci când dormim.Se spune că și poziția în care dormim spune ceva despre noi. A dormi pe o parte cu genunchii foarte apropiați de corp și de burtă spune despre acea persoană că este mereu în defensivă, că are temeri și este mereu pregătită să se lupte sau apere. O alta care doarme mult pe spate comunică despre ea că are o forță mare, o puternică personalitate, mare încredere în sine, posibil critic care dorește mereu să câștige fiind pregătit să fie oricând solicitat la întreceri.
   Cel mai ușor este să comunicăm codat. Avem o tendință nativă și apoi educată, de a nu spune ce gândim prin cuvinte simple, ci ne complicăm și adăugăm justificări prin aroganțe,mitocănii sau chiar jicnici. Dacă de exemplu cineva ne-a făcut o promisiune, preferăm să-l jicnim sau prin atitudine arogantă să-i specificăm tăios: ”Tu nu ai învățat niciodată că promisiunile trebuiesc respectate?” Răspunsul ar fi simplu și vast.Vă las imaginația să lucreze și să intuiți care ar fi cel mai optim răspuns astfel încât să fie eficient și corect față de celălalt.
  Unele lucruri ne sunt atât de dureroase și greu de abordat încât preferăm  să evităm subiectul concret și abordăm subiecte minore și nesemnificative.Alteori, exprimarea directă ar putea fi prea dură încât preferăm să ne protejăm în spatele acuzațiilor aparent fondate.De ce am spune fiului unei femei că ne-a greșit și preferăm să-i spunem mamei lui pentru ceea ce a făcut?Pentru că probabil fiul nu ne-a făcut rău, ci credem eronat asta pentru că de fapt avem ceva de împărțit cu femeia și nu cu fiul. Asta ar constitui doar un motiv de a ne confrunta cu ea.
   Ineficiența comunicării vine din copilărie, când părinții ridiculizează copilul, când nu-i permite să aibă o părere,când părintele crede că are mereu el dreptate și nu copilul,  când îi respinge exprimarea de cele mai multe ori din prejudecăți, prejudecăți cum ar fi că:  ”ești prea mic tu să ai o părere” sau  ”lasă pe cei mari să se ocupe de lucruri importante, tu doar trebuie să te joci și să înveți bine”
    Schimbul de replici fără a înțelege corect mesajul sau ideea de bază despre care se dorește a se comunica, distruge total comunicarea dintre doi sau mai mulți oameni. Mie mi se întâmplă mereu să cred că cel cu care vorbesc  mă disprețuiește sau are o părere proastă despre mine.Tot ceea ce îmi va comunica va fi că îmi tot transmite acest lucru. Chiar dacă mă roagă să-i aduc un pahar cu apă eu cred că mă sfidează și mă trimite intenționat dorind să mă înjosească și să-mi comunice încă o dată că are o părere proastă despre mine. Dar în același timp, această persoană poate avea o părere foarte bună despre mine, într-atât de bună încât îi reprezint o amenințare.Teama lui poate fi că îl pot depăși sau pot fi mai apreciată decât el.În acest context, frustrările sale nu le poate controla și face gesturi care să mă facă să devin o verigă slabă încât el să aibe mai multe șanse, măcar psihologice.Cu mine, s-ar putea să le aibă.
    E mai posibil ca eu să înțeleg că nu mă place( ca majoritatea oamenilor), decât că de fapt nu se place pe el în acest context ( că eu sunt mai bună decât el). Ceea ce ar putea rezolva acest conflict în care ne aflăm amândoi, este de a ne comunica corect părerile ( dar dacă din copilărie nu avem acest exercițiu, vom rămâne la acest stadiu de comunicare taciturnă și defavorizantă, adâncindu-ne tot mai mult în propriile păreri nefondate).Eu l-aș întreba de ce are această atitudine rece față de mine, iar el să răspundă că se simte în pericol.Eu pot să-l asigur că nu are motive, iar el să se simtă în siguranță.Relația devine astfel la normal.
   Negru pe alb, în teorie, comunicarea este așa de frumoasă! În fapt, ea este accesibilă tuturor. Și pentru toți este de mare ajutor și esențială într-o societate.Pentru că depindem de societate și comunitatea în care creștem și ne dezvoltăm.Practic, ne este greu sau extraordinar de greu să o facem corect pentru a face din comunicare o armă favorabilă nouă.
   Atributul de artă îl punctez încă o dată, de vreme ce în cărți scrie atât de multe idei care mai de care mai tehnice, încât distruge și-mi anulează posibilitatea de a o exersa la propriu.Astfel, nu-mi rămâne decât să o exersez eu, să o retușez după experiențe nefavorabile, să o adaptez după cum mi se pare mie(deși nu știu dacă este corect), să elimin sau să adaug ceva, să o îmbogățesc, să mă joc pur și simplu, deși asta trebuia să o fac în copilărie.
   A comunica este ca și când aș dori să gătesc ceva, nu știu ce, am doar numeroase  ingrediente pe care trebuie să le îmbin perfect încât să mă hrănesc pe mine dar și pe ceilalți.
   A comunca este ca și când aș dori să pictez ceva, nu știu ce, am doar numeroase culori pe care trebuie să le îmbin armonios pentru a  crea un tablou plăcut pentru mine dar și pentru ceilalți.
   A comunica este ca și când aș dori să cânt la pian.Prin inepuizabilă ambiție și dorință, prin muncă și răbdare voi învăța în timp să și compun acorduri proprii.

 A comunica nu înseamnă a comunica tot.Uneori trebuie să punem punct unei idei într-un anumit moment, pentru că dacă s-ar înainta în idee comunicarea s-ar dovedi neplăcută, inutilă și distrugătoare.
   A comunica înseamnă să ne angajăm într-un schimb de păreri, idei, valori, prejudecăți.
   A comunica înseamnă un angajament de ascultare reciprocă,  de respectare a interlocutorului, de interes comun pentru momentul prezent, de observare atentă, de răbdare și o bună stăpânire a emoțiilor.
  Îmbinarea lor în cel mai plăcut mod, ne face artiști în comunicare, care în societatea și cultura noastră este o artă scumpă, la care deși avem cu toții șanse, puțini sunt cei care devin bogați din asta.
 

Spațiul și poziția socială

              Înainte  de a vedea modul în care ne mișcăm diverse părți ale corpului, trebuie să examinăm atitudinea noastră referitoare la spațiul în care această mișcare are loc dar și față de poziția socială pe care o avem.

           Așa cum tăcerea și timpul vorbesc, așa se întâmplă și cu spațiul.Nu numai că spațiul afectează felul în care noi comunicăm dar trebuie să știm și cum să-l folosim pentru a comunica.

            Este știut că percepem în mod diferit spațiul.Aud deseori “Cineva s-a așezat pe scaunul meu”,lucru mărunt, lipsit de importanță (la prima vedere), dar această reacție reflectă un adevărat simț al posesiunii spațiului exemplificat, prin atitudinea față de “o invazie” a unui teritoriu privat. Similar, este de neconceput ca un subordonat sa intre in biroul directorului și să se așeze pe scaunul acestuia, dacă nu este invitat în mod special să o facă.Și să nu uităm ca spațiul este de obicei într-o relație directă cu rangul (poziția socială) în sensul că pe masură ce oamenii avansează în funcții,cresc și dimensiunile birourilor lor.

        Există (în unele companii) chiar reguli care plasează angajații pe niveluri,cu un spațiu de lucru bine definit în funcție de poziția pe care aceștia o ocupă(într-o instituție,la niveluri inferioare, achiziționarea de spații pentru personal a impus faptul că este mai bine să i se dea fiecăruia un birou, chiar daca acesta are o suprafață mică , decât să i se dea unul pe care ar trebui să-l împartă cu alții).

      Există diferențe culturale privind modul în care folosim spațiul și, mai ales, pentru a putea spune ceva în legătură cu poziția socială. Europenii, de exemplu, sunt mai dispuși să-și pună birourile în mijlocul încăperii, astfel încât autoritatea lor să pară că se “înflorește” dinspre centru spre exterior.(Apropierea de centru este unul din modurile de a spune “această persoană este importantă”). Americanii tind să-și distribuie spațiul lor de lucru pe lângă pereții încăperilor, lăsând centrul deschis trecerilor și conversațiilor ocazionale (centrul liber lasă dreptul la exprimarea opiniei și liberatea în exprimare).

          Nevoia  noastră aparentă de a revendica o anumită suprafață a fost examinată de Robert Ardrey în cartea sa “Teritoriul necesar” în care el argumentează că nevoia instinctivă sau “necesară” a  animalelor de a-și păzi teritoriul poate fi manifestat și de oameni. Caracter moștenit sau nu(deși în teorie caracterul este dobândit și nu înnascut), observațiile asupra oamenilor indică  un lucru cert: omul are un simț al spațiului, care-l determină să-și protejeze locuința de orice musafir nepoftit. Chiar și în spațiile publice, cât timp pot alege, majoritatea oamenilor au tendința de a sta cât mai departe de străini(să urmăriți modul în care se umple o  plajă la mare).

        Edward T.Hall în cartea sa “The Hidden Dimension” (Dimensiunea ascunsă)arată că spațiul poate fi împărțit în 4 tipuri de distanțe, și anume:

 

         Distanța intimă

*Zona de contact sau atingere: aceasta este rezervată întâlnirilor sexuale, pentru prieteni foarte apropiați și pentru copii, aici putând include și luptele sportive sau bătăliile. În cultura noastră nu se acceptă această apropiere între bărbați sau între bărbați și femei care nu sunt în relații intime. În cultura arabă,de exemplu, este foarte normal să vezi bărbați mergând pe stradă ținându-se de mână.

 *Zona îndepărtată (mai mult de 0,5 m): suficientă pentru o strângere de mână,dar inacceptabilă pentru cei care nu sunt în relații intime (distanța încălcată în anumite situații de excepție, cum ar fi în lift sau în metroul aglomerat produce situații stânjenitoare motiv pentru care se caută tăcerea, privitul în altă parte decât la persoanele din jur încercând să transmit un mesaj de scuză că se invadează spațiul celuilalt, dar că nu există momentan altă soluție.  În oașele aglomerate și în țări precum China sau Japonia, această stânjeneală nu există pentru că sunt obișnuiți cu aglomerările și spațiul micși este inutil de menționat pentru că nu poate fi respectat.

       Distanța personală

*Zona apropiată (0,5 - 0,8 m): este rezervată pentru cei care ne sunt apropiați. Acolo unde se   conturează o prietenie, se transmit sentimente apare și o apropiere fizică ce nu oferă discomfort, ci dimpotrivă intimitate și siguranță.

 *Zona îndepărtată (0,7-1,3 m): limita dominanței fizice.Oferă un anumit grad de intimitate pentru discuții personale. Astfel se pot transmite mesaje variate cum ar fi un început de relație sau preferință printre ceilalți musafiri.

           Distanța socială

*Zona apropiată (1,2 - 2 m): utilizată pentru discuții de afaceri sau conversații ocazionale.Ea poate fi folosită pentru a indica dominarea, superioritatea sau puterea,fără a mai fi nevoie să rostiți alte cuvinte.

*Zona îndepărtată (2 - 3,5 m): folosirea pentru relații sociale și afaceri. Dacă șeful reduce această distanță,acest lucru se poate interpreta că dorește o relație intimă mai personală. Această zonă permite o mai mare libertate de comportare: se poate lucra fără a fi deranjat de ceilalți sau fără a se purta  discuții.

         Distanța publică

*Zona apropiată (3,5 - 8 m): utilizată pentru întâlniri de informare, cum ar fi,de exemplu,o întrunire a staff-ului sau un profesor care ține un curs etc.

*Zona îndepărtată (mai mult de 8 m): este rezervată, de regulă, pentru politicieni sau alte personalități publice, deoarece trebuie asigurată protecția și subliniază dominanța personală.

     Trebuie menționat faptul că aceste distanțe sunt mai mult sau mai puțin exacte.Diferențele culturale sunt foarte importante în mărirea sau micșorarea distanțelor.Unele experiențe personale traumatizante face ca distanțele ce oferă intimitate și siguranță să aibă nevoie să fie mai mari decât în standard. De asemeni, în unele boli, tratamente sau sub influența băuturilor alcoolice și drogurilor sau sub privarea de odihnă să se schimbe acești parametrii.

     

 

          

Limbajul timpului

            Timpul este perceput diferit de multitudinea de societăți și culturi.În cultura noastră am împărțit timpul în ani,fiecare având 365 zile, în timp ce anul musulman este cu 10-11 zile mai scurt. Anii noștri sunt numărați din anul nașterii lui Iisus Christos,î n vreme ce calendarul musulman începe din  622, anul în care Mahomed a fugit din Mecca la Medina (astfel în 1979, musulmanii au început cel de-al XIV-lea secol al lor).

    Chiar în interiorul aceleași culturi, diferitele comunități pot împărți timpul în moduri diferite.(Un comerciant își împarte timpul în perioade precum Crăciunul,vânzările din lunile de vară,etc; un fermier în funcție de activitatea fermei și de anotimpuri-vremea aratului,vremea însămânțărilor și vremea culesului).
     Diferitele valori pe care le dăm timpului sunt reflectate în cuvintele pe care le folosim(“numai un minut”,de exemplu,poate însemna “un minut”, “când voi termina treaba” sau “niciodată”).
        În procesul de comunicare, semnificativ din punct de vedere al efectelor sale este modul de folosire al timpului.Dacă am stabilit o întâlnire de afaceri la ora 10⁰⁰ și apoi am schimba-o la 10³⁰,v-am comunicat ceva despre atitudinea mea față de întâlnire,față de cealaltă persoană,față de sine sau față de importanța pe care o dau timpului.
            Există diferențe de cultură în perceperea și măsuarea timpului de care trebuie să ținem seama.În Occident, de exemplu, o întâlnire la ora 14⁰⁰  _înseamnă de obicei ora 14⁰⁰, cu cel mult 5 -10 minute în plus.  Însă, în alte culturi, întâlnirea la ora 14⁰⁰  poate însemna ora 15⁰⁰ și dacă ajungem la întâlnire la ora 14⁰⁰,ați putea ofensa cealaltă persoană. De asemenea, în Occident, dacă sunteți invitați la masă,veți fi nepoliticos să o părăsiți îndată ce s-a terminat. În Arabia Saudită, de exemplu, discuțiile au loc înainte de masă, iar musafirii pleacă -de obicei- înainte de a termina masa. La o întâlnire de afaceri, în Anglia se obișnuiește să se schimbe câteva amabilități scurte și apoi să înceapă discuțiile despre afaceri. În Arabia Saudită, nicio afacere nu se discută până când cafeaua sau ceaiul nu sunt servite și nu sunt discutate câteva probleme personale. A începe afacerile imediat este semnul unor proaste maniere și lipsa de experiență în afaceri.La sfârșitul întâlnirii gazda, oricat de ocupată ar fi, va insista să rămâneți, însă  va trebui refuzat într-un mod cât mai politicos. Înainte de a călători și/sau a face afaceri în străinătate, trebuie verificate cu atenție obiceiurile, modul de comunicare și reamintit că există diferențe culturale, că acei oameni pot avea valori, atitudini și obiceiuri diferite.

Ramu sau copiii-lup

   

  
 Trăind în comunitatea umană copilul îşi formează limbajul. El învaţă semnificaţia directă între  obiecte, evenimente, însuşiri. În acelaşi timp, învaţă să combine cuvintele în propoziţii şi fraze.

     
    Limbajul se formează şi se dezvoltă la copil în condiţiile maturizării structurilor nervoase şi ale evoluţiei cunoaşterii, în relaţiile active cu oamenii din jur. Creşte bogăţia vocabularului şi evoluează sensurile cuvintelor ştiute de copil (la un an, 5-10 cuvinte, la 2 ani, până la 300 de cuvinte etc).Treptat semnificaţia se diferenţiează şi se generalizează. Pentru dezvoltarea aspectului fonetic al limbajului, prezintă importanţă auzul fonematic, integritatea aparatului fono-articulator şi mediul în care trăieşte copilul.Orice cuvânt, odată însuşit, va fi folosit într-un număr nelimitat de combinaţii.

    
      Prin prisma funcţiilor limbajului, întărim ideea că omul nu trebuie privat de mediul social, mai ales în primii ani de viaţă, pentru că natura psihicului uman este dată de natura vieţii de relaţie.Ce s-ar întâmpla dacă relaţiile fireşti ale omului cu mediul social ar fi întrerupte, suspendate sau perturbate?    Cazul aşa-zişilor copiii-lup  oferă un răspuns categoric la această întrebare. Suspendarea relaţiiilor dintre psihic şi social duce la conservarea structurilor biologice ale omului, în anumite condiţii chiar la dezvoltarea accentuată a acestora, în timp ce atributele sociale specifice omului nici nu apar. Iată câteva exemple...

        În 1781, un ţăran român a găsit în pădurile din apropierea Braşovului un tânăr de aproximativ 23-25 de ani, total sălbăticit, pe care l-a adus în gospodăria sa, încercând să-l “umanizeze”.Timp de mai mulţi ani nu s-au putut obţine  decât câteva performaţe accesibile în general animalelor superioare: să umble încălţat şi îmbrăcat, să folosească lingura, să aducă apă de la fântână. Achiziţia limbajului şi a vorbirii i-a fost însă, imposibilă.

         În 1799, nişte vânători găsesc în sudul Franţei, un copil de 11-12 ani, sălbăticit, în completă stare de animalitate.Munca dedusă timp de 3 ani de către un medic pentru a-l transforma în om a fost zadarnică.

       Foarte cunoscut este şi cazul unui copil de 9 ani descoperit în India, în 1954.Copilul a primit numele de Ramu (în indiană acest cuvânt înseamnă pui de lup). Era total animalizat: scotea mugete, fugea în patru labe, îşi arăta dinţii, nu suporta lumina.Doi psihologi au încercat să-l înveţe să vorbească, dar timp de 14 ani nu au reuşit să-l facă să scoată nici un sunet verbal.

      Pe de altă parte, se constată întârziei ale achiziţiilor cognitive (de gândire) cât şi psihice la copii care sunt crescuţi în orfelinate.Spitz a făcut studii  pe  grupuri de copii crescuţi în familie, un grup crescuţi la creşă, dar luaţi acasă de mamele lor, şi un grup crescuţi la început de mamele lor, dar apoi duşi la orfelinat.În primele 4 luni, coeficientul de dezvoltare  a fost la toţi de valoare medie sau superioară mediei.S-a constatat că la copiii care au crescut în familie, coeficientul de dezvoltare  a rămas mediu sau superior; la copiii duşi la orfelinat,  acelaşi coeficient a scăzut astfel: la sfărşitul primului an de la 124 la 72, iar la  sfârşitul celui de al doilea an la 45.De asemenea s-au costatat întârzieri în ceea ce priveşte  înălţimea, mânuirea obiectelor, relaţiile sociale, vorbirea.

       Se înţelege de la sine, că omul are nevoie de semeni pentru ca, prin imitaţie, să-şi însuşească achiziţiile limbajului (pe lângă numeroase alte funcţii psihice), să se dezvolte din punct de vedere psihic, pentru că psihicul este instrumentul acestor formări.