duminică, 22 decembrie 2013

Când "ex"-ul găsește pe altcineva

Ai închis o relație și totul pare că începe să își găsească cursul normal. După îndelungi certuri și suferințe în relația cu ex partenerul/a nimic nu mai sta în cale și nimic nu umbrește momentul acesta de solititudine și împăcare cu sine. Fostul/ fosta este acum de domeniul trecutului iar în prezent există doar o relație frumoasă de prietenie. S-au dat uitării toate lacrimile și suferințele,  capriciile și orgoliile,  momentele de neînțelegere si faptul că în total relația a fost una tumultoasa si cu puține momente de relaxare.
   Tot acest farmec și aer plăcut de după încheierea relației durează uneori foarte puțin.  Și totul se spulberă după ce fostul/fosta își găsește pe altcineva.
    Femeia sau bărbatul resimt diferit când fostul/fosta are pe altcineva.
   Ea...resimte rău momentul; este o gelozie amestecată cu părere de rău că s-au despărțit.;simte frustrare , se ccompară cu actuala parteneră pe care o desconsidera din start. Apare convingerea narcisista că este de neinlocuit si deci dorința de posesiune. In fapt, acest moment în care îl vede cu o alta femeie se transformă intr-unul particolar in care fostul este un obiect, o dorință și un scop.
  El...resimte mai puțin rău momentul. Îl încearcă însă sentimente de rușine,  gelozie pentru noul partener al fostei iubite pe care îl consideră "noul" obiect al ei și nu un partener adevărat.  În general nu încearcă să o recucerească,  dar se simte neîncrezător în el cu multe dorințe și vise în viitor.

     O relație ia sfârșit când în interiorul ei se întâmplă să se trăiască mai multe emoții negative decât pozitive. La momentul actual cei doi caută lucruri diferite plecând de la principii diferite.  Ea...își dorește liniște,  timp pentru ea, își acordă momente de suferință,  se autoanalizeaza, se critica atât pe ea cât și pe el și își face promisiuni sieși.  El...resimte suferință dar nu își alocă timp pentru asta și se mobilizează din mers găsind repede o altă femeie chiar dacă nu e prea serios totul. El de fapt caută ca altcineva să îi bandajeze rănile și să îl ajute pe mai departe.  Nevoia bărbaților este de a primi afecțiune cu care sa se vindece de durerea pricinuită de despărțire.  Găsind o altă femeie bărbatul își demonstrează masculinitatea, își probează farmecul, cauta sa vadă dacă mai poate cuceri. Căutând in afară vindecarea el vrea să probeze dacă mai poate iubi și dacă mai poate fi iubit. Femeia când își găsește un alt bărbat este pentru a-l face pe fostul iubit gelos,  pentru a-i demonstra lui că este o femeie capabilă si ca poate fi apreciată.  Așa comunica fostului ca a pierdut-o definitiv și că nu știe nici acum că era minunată și de neinlocuit.  Intrând intr-o altă relație femeia dorește să îl posede pe fostul iubit prin gesturi sau aluzii lăsând mereu o portiță deschisă la care nu are acces decât pentru a o vedea de la distanță că este mai fericită decât erau ei. De fapt femeia își dorește ca fostul partener să se simtă vinovat de suferința ei și să îi para rău ca a pierdut-o.
 In acest context este evident că ea va suferi mai mult timt pentru ca sta mai mult ancorată în trecut decât în prezent,  în timp ce el suferă mai puțin pentru că se mobilizează mai repede spre viitor.
 Așa cum în copilărie cei mici își abandonau jucăriile dar nu permiteau altora să se joace cu ele, așa și acum un "obiect" ce este lăsat de o parte din motive întemeiate nu îi este permis altcuiva să îl folosească.
 Ruptura intr-o relație  se produce fizic prima dată însă emoțional mult mai târziu după ce sunt acceptate și depasite multe aspecte.  Consiliabil este să se lase timp pentru a parcurge toate etapele de după despartire  (evitarea confruntarii, afrontarea durerii,  descoperirea plăcerii de a fi singur si autonom, regasirea graduala a propriului sens de a trai).
Atunci cand apar resentimente si păreri de rău la vederea fostului/ei cu altcineva, inseamna ca cei doi sunt ghidați de instincte ce îi poate împinge către gesturi ale căror consecințe vor fi negative. Iubirea ce i-a legat o vreme se transformă cu voia lor în ura, rivalitate si durere. Cum se poate evita ? Luând în considerare că a distruge relația de după despărțire  necesită mai multă energie decât  a rămâne o perioadă in suferință și a remobiliza totul pentru viitor.in fapt, despartirea a avut loc pentru a putea găsi pe altcineva cu care să creezi o relație mai bună si nu pentru a-l bloca pe celălalt in trecut .

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Influența mamei in viata noastră


 Mama,  reprezintă centrul universului copilului.  Este centrul experiențelor lui pe plan fiziologic,  psihologic,  afectiv și intelectual.  Ea este sursa lui esențială a întregii lui dezvoltări mentale precum și sursă de stimuli afectivi, emoționali...
  Pentru copil, mama reprezintă primul contact cu semenii. Relația dintre ei se stabilește prin voce, miros,  mișcare,  vedere,  joc, sentimentul de securirate și liniște.  Dacă mama respinge copilul în această etapă când se stabilește relația,  atunci copilul va suferi toată viața și va considera că lumea exterioara nu îl poate ajuta,  sprijini, înțelege și deci,  nu merită să ai încredere în oameni. Iată cum atitudinile mamei pot dăuna copilului și cum îi poate crea impresii greșite despre lume înainte de a o cunoaște și de a experimenta.
  Unii psihanalisti au făcut o corelație între anumite boli ale copilului și comportamentele mamei.  Spre exemplu, bolile respiratorii se datorează respingerii active din partea mamei,  hipermobilitatea(balansarea, legănatul) se datorează oscilatiei între răsfăț și ostilitate.
   O mamă reprezintă pentru copil nu doar sursă de hrană ci și de atenție,  înțelege,  acceptare necondiționată. Ea îl influențează în a face alegeri, în a și le asuma, în a-și contura personalitatea și a-și defini caracterul.
  Stimulii, atitudinea și comportamentul pozitiv conturează copilul o încredere în sine și o curiozitate ce îl îndeamnă pe copil la a explora lumea înconjurătoare. Experiențele pozitive sau negative acumulate îi vor oferi nu doar  mai multă încredere în sine dar și o puternică personalitate.
 Mama,  prin felul cum se comporta cu tatăl său cei din jurul său reprezintă pentru copil un model de interacționare cu oamenii pe care îl va pune în aplicare mai târziu când va fi mare.
  Efectele negative ale mamei se vor manifesta mai târziu rând pe rând începând încă din copilărie și inconștient îl va influența și în alegerea partenerului de cuplu, prietenilor,  meseriei, stilului de viață în general.
 În sfera emoțional-afectivă,  vegetativă și somatică lucrurile sunt delicate și dificil de punctat și de rezolvat.
 În "tratat de psihanaliză și psihoterapie"  de Constantin Enăchescu se regăsește o clasificare a mamelor care mi se pare extrem de interesanta și pe care v-o împărtășesc :
-mama captivă-caracterizată prin egoism,  arhaism,  cu caracter imperios și vigilent.
-mama abuzivă- nu poate desprinde dragostea maternă de propria sa persoană
-mama nesecurizată- privește copilul ca pe un mijloc  și nu ca pe un scop
-mama intelectuală- caracterizată prin ordine,  corectitudine, metodică,  grijă,  care pune accent pe nevoile biologice mai mult decât pe cele afective și emoționale
-mama copiilor infirmi -este hipergrijulie, scrupuloasă cu tendințe de agresivitate ce rănește orgoliul copilului accentuând poziția lui de infirm.

luni, 28 octombrie 2013

Capcana lui "ca sa fiu sincer"...



  


Ai auzit cel putin o data in viata aceasta expresie si cred ca ai folosit-o in nenumarate randuri. Inconstient sau nu, o folosim des fara sa stim insa si ce sta in spatele acestor aparent simple cuvinte. La fel ca un bumerang, cuvintele si maniera in care le construim spun ceva despre ceea ce gandim in realitate si se intorc impotriva noastra la fel de subtil p...recum le uzam.
"Ca sa fiu sincer, am uitat sa iti cumpar cartus la imprimanta"...este o fraza cu un inceput-cliseu ce face ca persoana ce il foloseste sa devina circumspecta, suspicioasa si putin iresponsabila pentru un fapt ce deja l-a savarsit. Altfel, de ce ar trebui sa foloseasca "ca sa fiu sincer" si nu a spus direct si clar ca nu a cumparat cartuse la imprimanta.
O persoana onesta si integra, nu ar folosi acest cliseu, caci el scoate la iveala faptul ca ea (persoana) de la inceput nu a dorit sa cumpere cartuse dar nu a stiut cum sa spuna si acum , pusa in fapt, se sustrage si paseaza partea de vina unui fapt "sincer".
Un om care sublinieaza ca este sincer o face pentru ca el insusi are indoieli in a fi crezut. Altfel, de ce ar incepe astfel? Acest cliseu mai poate evidentia si faptul ca pana atunci NU ai fost sincer sau ca nu ai fi vrut sa fi, dar in ultimul moment te-ai razgandit si astepti sa fi apreciat ca totusi esti...
Adevarul are o singura fata si un singur mod de a fi spus: direct. Renunta la acest tertip de a "spune" adevarul si transmite-l fara introduceri.

Magia lui ”Nu”

 
 Programarea Neuro Lingvistică (NLP) care a revoluționat psihologia și modul de a înțelege natura umană pune în lumină un aspect extrem de important ce stă la baza acțiunilor noastre. În altă oridine de idei, NLP consideră creierul uman o mică mașinărie ce este programată să perceapă doar mesajele, termenii  și ideile pozitive.  Tot ceea ce este spus cu o negație sau în termeni negativi, creierul răstoarnă și înțelege pozitiv, cum ar fi: ”Nu atinge fierul de călcat, frige!”-creierul înțelege ”Atinge fierul de călcat, frige!” , ”Nu mă mai căuta!”-creierul decodifică : ”Caută-mă!” , ”Să nu îți uiți actele acasă!” - creierul traduce: ”Uită-ți actele acasă!”
    Consecințele pot fi destul de grave în multe situații când mesajul pe care vrem să îl transmitem îl formulăm negativ, iar ipoteza neurolingviștilor este de ne exprima cât mai des cu putință în manieră pozitivă evitând Nu-ul pentru a evita distorsionările creierului în perceperea ideii  corecte de către ceilalți.
   Acest mod de a opera al creierului este periculos și pentru noi înșine. Poate ai auzit frecvent despre puterea modului pozitivist de a gândi căci ne influențează viața de zi cu zi și implicit și acțiunile, deciziile și chiar sănătatea. Răspunsul este dat tot de neurolingviști; când comunici cu tine însuți și ceea ce spui în sinea ta va avea același efect asupra creierului și va prelua în manieră pozitivă ceea ce tocmai ți-ai comunicat: ”Nu mai vreau să trăiesc așa!”- se traduce prin ”Vreau să trăiesc așa!”--așadar ceea ce va urma se înțelege de la sine:vei trăi ca și până atunci.
   Cu mult înintea Neurolingviștilor și Sigmund Feud a publicat ideea conform căreia pentru creier nu există NU iar că inconștientul operează doar cu DA și își învăța discipolii să nu ia în seamă propozițiile negative ale pacienților, ci să le traducă în manieră pozitivă. Explicația lui era că oamenii își exprimă negativ emoțiile, stările și sentimentele pentru a nu-și asuma pe deplin responsabilitatea faptelor. Punând pacientul să reformuleze afirmativ ceea ce tocmai spusese, psihanaliștii observau cum o parte din tensiunea psihică se reducea și în consecință se putea iniția procesul de vindecare și rezolvare al problemelor pentru care veniseră.
   Dacă formulezi negativ o idee consecința de a fi reprodusă invers nu este de 100%, doar că mesajul este alterat, iar conștientul va face un efort pentru a acționa într-o manieră pe care nu a descifrat-o corect.
  Oamenii tind să se exprime negativ din subtilul motiv de a nu fi descoperiți sau de a nu-și exprima adevăratele emoții când de fapt chiar asta se dorește, altfel, de ce un om are nevoia de a transmite un mesaj al unei emoții ce nu o simte, dacă într-adevăr nu o simte?
   Ca o concluzie aș dori să închei printr-un exemplu sub forma unui citat din Geneză, pe care l-am citit într-o carte și se referă la rădăcinile adânci pe care le are modul nostru de a ne exprima negativ și acționa pozitiv: ”Acesta este pomul binelui și răului. Să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el!”(Geneza,3,3)...Consecințele sunt bine știute: Adam și Eva au mâncat mărul din Pomul Binelui și Răului.

duminică, 27 octombrie 2013

Gelozia-un alt mit în iubire


”Bărbatul este gelos pentru amorul propriu, iar femeia pentru că îi lipsește”(Germaine Greer)

   Adevărat!!!Gelozia condimentează o relație, orice relație aș putea spune.  O bucățică de posesivitate și exclusivitate face deliciul fiecărui  om și stă în natura noastră să le exercităm față de partener/ă.
    Relația de cuplu se construiește și presupune iubire necondiționată, acceptare, înțelegere, prietenie, atașament, susținere, respect, egalitate, libertate, evoluție....iar gelozia este latura B a relației care contrapune totul la polul opus și constituie toate pornirile negative, agresive, egoiste, narcisite ale noastre ca ființe umane.
   Stă în natura umană să fim egocentrici și să acaparăm lumea exterioară în a o utiliza propriilor noastre scopuri și interese.
   Gelozia este acea latură unde temerile și rușinea se întâlnesc și întrega chimie formată reacționează exteriorizăndu-se.
   Pentru mulți, iubirea este asemănată cu Dumnezeu. Este ceva sfânt, sacru ce trebuie simțit și nu înțeles, ce trebuie trăit și nu negociat. Iubirea învinge tot și farmecul nu trebuie risipit căutând să intervi pentru a media sau modifica ceva. Iubirea e...iubire. Și se trăiește, simte și exprimă diferit. Pentru unii...iubirea trebuie dovedită prin cadouri, cuvinte, gesturi.Pentru alții trebuie să fie simplă și ” restrânsă”, unică și discretă. Astfel...gelozia cu toate pornirile sale interioare dă frâu liber manifestărilor libere.
   Acei ”geloși” sinceri care își recunosc emblema declară că gelozia face parte din iubire și toate manifestările vin din inimă pentru că iubesc cu adevărat, sincer și pătimaș. Neadevărat!!! Gelozia are de-a face cu posesivitatea, nesiguranța, , dorința de control și nici pe departe cu iubirea și amorul.
   Esența geloziei este FRICA. Frica de a pierde ce ai din cauza unui rival. În interiorul persoanei ce simte gelozie teama este permanentă și o poate declanșa orice situație sau întâmplare. Teama de a pierde o persoană nu este atât de simplă căci ea are substraturi ce se regăsesc până în copilărie.
    Nevoia de control și teama ca într-o zi să nu mai existe acest control transformă și transpune persoana într-una cu o stare permanentă de neliniște și caută mereu indicii pe care le verifică obsesiv.
    Gelosul cere necontenit dovezi de iubire pe care partenerul trebuie să le reproducă întocmai..până când..epuizat...va ceda, doar ca gelosul nu va înțelege asta, ci va specula acest moment (gelosul gândește că nu a fost iubit niciodată și a știut de la început).
    Geloșii nu doar că nu iubesc profund, dar nici nu investesc în relația de cuplu pentru că unica lor preocupare este de a spiona partenerul. Așadar, nu crează armonie în cuplu, liniște, iubire, afecțiune, suținere... iar partenerii lor se vor simți ca într-o capcană, agresați, asaltați, devalorizați.
   Partenerii geloși fie acționează din orgoliu fie din teama de abandon. Ei simt permanent nevoia de control, de a impune, de a crea granițe, reguli și a contura relația după propriile nevoi fără să țină cont de celălalt.
    Să ne gândim așadar, la multitudinea de nevoi ce pot fi satisfăcute într-o relație și apoi putem cu ușurință să tragem concluzia că Gelozia este un mit în iubire și nu o dovadă: afecțiune, recunoaștere, înțelegere, suținere, confirmare, apreciere, autonomie, respect, valorizare, acceptare, încurajare, impulsionare, consolare, stimulare, comunicare,confirmare, sprijin...

duminică, 23 iunie 2013

Când iertăm, cum și de ce?


”Dacă ve-ți ierta oamenilor greșalele lor și Tatăl vostru Cel din ceruri vă va ierta și vouă greșalele voastre.” (Evanghelie)

   Cam tot ceea ce știm despre iertare își are rădăcinile în cuvântul lui Dumnezeu. Plecăm de la premiza că a ierta este omenesc și singura consolare este că altcineva va trebui să pedepsească ceea ce noi iertăm, că vom fi iertați la rândul nostru dacă și noi iertăm sau că timpul închide rănile și iertarea vine de la sine.În realitate, iertarea este pe cât de smerită pe atât de periculoasă, pentru că actul în sine ce trebuie iertat este plin de încărcătură emoțională ce afectează calitatea vieții pe mult timp(sau poate chiar pentru totdeauna).
   Iertarea ar însemna ”ștergerea cu buretele” a unor fapte, evenimente, cuvinte sau acțiuni săvârșite de cineva cu intenție asupra noastră.Se poate spune că iertarea este mai mult un simț decât un fapt în sine.În consecință, definiția iertării este fină și greu de tradus în cuvinte.Cert este că, simțul inexplicabil de a nu mai pune accent pe ceea ce s-a întâmplat și de a lăsa lucrurile să decurgă de la sine fără a interveni cu nimic s-ar defini prin iertare.

    Nu există un manual care să învețe oamenii să ierte cum  nu există rețetă pentru iubirea adevărată. Iertarea este o noțiune ambiguă și oricât am încerca să o cuantificăm nu am reuși să realizăm un etalon la care să ne raportăm. Cu alte cuvine, iertarea are sensul pe care i-l dăm noi fiecare dintre noi după propriile reguli, valori, învățături în decursul unui timp de noi știut și de ale cărui praguri noi suntem responsabili.Dacă ieratea este un fapt bun sau rău nimeni nu poate spune cu exactitate, pentru că el are la bază puncte dureroate din trecut ce au provocat suferință, neplăceri,tristețe...
   
     Iertarea acelor fapte care au provocat suferințe foarte mari cu urmări și implicații emoționale pe lungi perioade de timp este pusă sub semnul întrebării și discutabilă din mai multe puncte de vedere. Tendința de a ierta ceva neîngăduitor și destul de repede are rădăcini ascunse în psihicul uman și deci multe posibile cauze și explicații.Amintesc aici câteva din ele:

     Dependența de persoana care a provocat suferința. Orice om are nevoia de a fi iubit iar această iubire se materializează în atitudini, comportamente și atenție. Atenția pe care o caută un om din partea celor din jur îi confirmă importanța pe care el o are față de cei din jur și pentru că suntem ființe sociale avem nevoie de aceste confirmări în permanență .Atenția acordată poate fi pozitivă și,deși surprinzător, și negativă. Cea pozitivă poate fi înțeleasă prin acte precum înțelegere, susținere, ascultare, ajutor în timp ce atenția negativă este construită din acte violente, agresivitate, respingere. În mod normal și ideal, orice persoană caută  confirmarea că este iubit prin intrmediul actelor pozitive.Doar că atunci când acestea lipsesc, persoana rămâne cu un gol pe scara nevoilor ce trebuie umplut și în lipsă de atenție pozitivă preferă și acte violente, agresivitate, respingere (atenție negativă).Pentru că la polul opus se află indiferența pe care nimeni nu o dorește se recurge la această tehnică. Pe fondul acestei explicații (de care persoana în cauză nu este contștientă) se crează dependența de cel ce oferă acel tip de atenție și astfel se formează cupluri ce joacă rolurile perfecte în viețile lor.Cel dependent de iubire caută și depinde de cel ce oferă dragoste și iubire la nesfărșit (mai ales dacă nu cere nimic în schimb), iar cel dependent de violență, respingere, agresivitate caută pe cel ce le oferă gratuit și de la sine.Ca să merg și mai departe, persoana dependentă de agresor crează permanent motive și situații în care agresorul să-și exercite iubirea. Când situațiile scapă de sub control se crează aparent un moment ce mimează un sfârșit al cuplului victivă/agresor.Evident victima primește atenție pozitivă (compătimire, iubire, înțelegere, susținere) cu care nu este obișnuită și acesta este momentul în care se revine la sentimente mai bune, IARTĂ și se întoarce la agresor cu scopul (inconțtient) de a îndeplini scenariul de viață în care s-a dezvoltat și pe care l-a învățat (de a primi atenție negativă).

   Lipsa de încredere și credința că nu merită iubire. Când mediul în care crește un copil este ostil sau plin de afecțiune, acesta învață ceea ce merită și cât. Altfel spus, copilul jictit, batjocorit, refuzat, comparat cu alți copii mai buni, care nu primește laude, aprecieri și care nu este stimulat să-și descopere calitățile va învăța despre sine că nu merită să fie iubit pentru că el nu contează. Mai târziu, adult fiind, va sta deoparte, nu va socializa, nu-și va face prieteni, ci dimpotrivă va ajuta până la epuizare, va suporta consecințele fără comentarii (chiar și pe ale altora), nu-și va spune punctul de vedere, nu va avea pretenții de a fi respectat și nu se va impune niciodată prin comportament și atitudine. În schimb va fi permanent în slujba celorlalți.Asta chiar dacă va trebui să muncească și pentru ceilalți, sau dacă va trebui să suporte ironii. Nu cere atenție, nu cere ce i se cuvine, nu impune limite, nu crede că asupra lui cineva trebuie să aibe limite. Și astfel...va ierta de la sine și cu atâta naturalețe că totul devine automatic și capătă reflex.Deși pare că iartă sincer, adună în suflet frustrări și neîmpliniri pentru că nu-i sunt satisfăcute nevoile de bază.Are mari șanse de a izbucni și atunci va căpăta atenția care i-a lipsit din copilărie, însă va săvârși acte de violență și cruzime(poate ucide, poate lovi cu violență).

   Lipsa autonomiei. Încă din copilărie omul are impulsul de a-și căpăta autonomia și independența. Când mama nu-l lasă, acesta se va dezvolta prin prisma celorlalți și deci va avea frecvent nevoie de ajutor.Asfel, adultul care nu are independență proprie va căuta mereu persoane mai inteligente decât el, mai puternice, mai dinamice care să-l ajute și cu care va lua permanent decizii.Greșelile celorlalți vor fi iertate pentru că nu poate trăi singur, nu poate și nu știe să exploreze lumea, nu înțelege cum se pot lua decizii neținând seama de ceilalți.Iertarea vine din lipsa autonomiei și este diferită de dependența de atenție pozitivă/negativă pentru că în acest caz este conștient că iartă un fapt ce nu ar trebui.Doar teama de a nu rămâne fără ajutor îl face umil și un iertător perfect.

   Când iertarea survine unor fapte de violență,când are mecanisme și rădăcini emoționale cu încărcătură psihică negativă, când survine curând după fapta pricinuitoare de suferință și când persoana ce a iertat se întoarce la cea care a provocat daune,atunci iertarea nu mai are valoarea care în mod normal trebuie să i se atribuie.Astfel devine un fapt mai mult rău decât bun și calitatea vieții este afectată.Prin repetiție, omul învață până la cele mai elementare celule din corpul său să  iarte fără a judeca actul în sine care i-a provocat suferință,  și nu face altceva decât să creeze dezechilibre în viața sa.Va fi greu mai tîrziu să întrerupă un cerc vicios oferit de o iertare nevinovată, dar nejudecată în prealabil.

duminică, 2 iunie 2013

Egoismul și ce înseamnă el


  A fi egoist este o treabă relativă cu definiții greu de precizat.Este un concept puțin înțeles și destul de discutat de toți pentru că nu lămurește mereu ceea ce vrea să însemne cu adevărat. Mai mult decât atât este destul de greu să precizezi dacă este bine sau nu să fi egoist și care este limita normalului în cazul în care egoismul te caracterizează.
    Mulți psihologi nu-l cheamă egoism, ci mai de grabă iubirea de sine, capacitatea de a stabili distanțe corecte față de ceilalți, atenție la nevoile proprii și...respectul de sine. Aceste caracteristici ar defini egoismul sănătos. De ce sănătos? Pentru că este normal și...sănătos pentru fiecare să aibă propiul spațiu, să își îndeplinească propiile nevoi și să facă ceea ce îi place și simte că este capabil să facă.
 Pentru a înțelege mai bine termenul de egoism am să-l pun în antiteză cu altruismul; sau acea persoană care se pune în slujba celorlalți.
    Fraze de genul: ”Mă fac în patru pentru ceilalți și ei nici măcar nu mă văd!” dăunează. Astfel de gânduri aduc suferință, nervozitate(uneori cronică), sentimente de vinovăție,gânduri agresive.
   Personele care tind să ajute pe ceilalți dau un puternic sens lui trebuie, nu au puterea de a spune Nu și trăiesc mereu cu sentimentul  indispensabilității se hrănesc doar cu gândul că ceilalți le-ar putea  aprecia efortul și ajutorul iar atunci când nu se întâmplă devin melancolici, triști, lipsiți de sens și depresivi.
   O persoană care nu dă valoare propriilor nevoi și  care acordă importanță doar celorlalți este un martir care adună deziluzii și suferințe care în timp se cronicizează și ajung chiar la boli(dureri cervicale, lombare, gastrite, ulcere, psoriazis sau acnee).
   Orice om are fantezii, visuri, idealuri, dorințe care neîdeplinite se acumulează iar acestea trebuiesc exteriorizate cumva, chiar și prin diverse tertipuri, cum ar fi proiectându-le asupra altor persoane impunându-le lor să le realizeze. Chiar dacă ceilalți vor îndeplini sau  nu aceste idealuri și visuri sinele nostru are nevoie de a se hrăni  din propriile experiențe și nu din ale altora.
   Sacrificiile făcute pentru cei din jur nu aduc niciodată cu sine satisfacții și cel mai de preț ajutor este acelea în care impulsezi persoana la independență, o încurajezi  a-și căuta propriile soluții, de a le aplica și de a-și trage singură propriile învățături. Punându-te în locul celuilalt și preluându-i problemele, creând momente ideale și construind globuri de sticlă sub care să îi pui pe toți nu se întâmplă altceva decât să-ți pui lumea toată pe umeri.Iar aceastră greutate psihologică se va resimți cu timpul.
  Persoana care se pune în slujba altora nu face altceva decât să creadă că este indispensabilă și crează față de cei apropiați scenarii prin care să mențină aceastră trăsătură a ei la suprafață.Spre exemplu, o mamă își va educa copii dependenți de ea pentru a-și exercita tot timpul rolul de mamă altruisă, care ajută neîncetat și neobosit.
   Insinctul de conservare, supraviețuire și protejare a propriei persoane este valabil pentru toți și fără excepții.Oricine tinde către idealuri și toți vrem să supraviețuim.Depinde însă de cum înțelegem fiecare modul în care trebuie să o facem. A acorda ajutor doar celorlalți și a te pune pe locul doi nu dovedește că nu ai aceste instincte ci dovedește că vrei să supravițuiești prin alții iar alții prin tine.
   A nega propriile nevoi  înseamnă a le transforma în ură, în gânduri obsesive  și agresive față de sine și cei din jur, mai ales față de cei care nu au acceptat ajutorul oferit. Aceste gânduri sunt naturale și aduc din nou la suprafață nevoia de respect față de sine. Gândurile negative, tristețile și sentimentele de culpabilitate că nu ești apreciat nu sunt altceva decât indicii ale restabilirii echilibrului interior. Excesul de bunătate trebuie să fie îndreptat și către sine.
   Așadar, re-polarizând și revenind la noțiunea de egoism, acesta nu trebuie înțeles ca pe ceva rău și negativ.Este dreptul fiecăruia de a alege momentul în care să acorde ajutor dar și ce fel de ajutor acordă.

marți, 14 mai 2013

Pacificatorul: persoana din mijlocul problemelor


   Respectă conflictele altora!
Cine crede că are dreptul de a se interpune între două persoane care se ceartă o face din două motive: vrea să fie în scena ce tocmai și-a deschis cortina și/sau pretinde că poate impune celor două părți pacea.
   O ceartă nu este plăcută pentru nimeni însă are efectele sale pozitive și deci avantaje: face ca doi oameni să își clarifice problemele și să evolueze.Unele persoane însă nu pot sta de o parte când cineva se ceartă și se pun în mijlocul lor, atribuindu-și singur rolul de salvator și mediator. Este o eroare periculoasă pentru toți chiar dacă inițial pare de ajutor.
   Cum identifici o persoană care se (auto)interpune în mijlocul problemelor:
-este un idealist incurabil și pretinde mereu la  happy-end;
-vrea să adune aprecieri și gratitudini pentru că a fost de ajutor;
-își pune la încercare abilitățile diplomatice ori de câte ori are ocazia;
-crede cu tărie că are multă experiență de viață și vrea să le-o împărtășească tuturor;
-de regulă nu are viață socială bogată, este singuratic și critic față de acele persoane care nu i-au acceptat ajutorul;
-își pune la dispoziție ajutorul fără să i se ceară;
-crează propriile scene de certuri între două sau mai multe persoane cu scopul de a interveni.

Efectele care le stârnește celor din jur:
-de respingere pentru că înrăutățește situația;
-de ambivalență pentru că alternează între cele două părți și nu este constant și fidel unei persoane sau idei;
-de criticism pentru că intervine întotdeauna;

   În politică se cheamă negociatori sau mediatori.Acestea sunt persoane care dotate în grad și abilitate diplomatic,  au ca temă a găsi acorduri și soluții periferice între două părți, națiuni sau situații.E un rol delicat și important fără de care orice stat ar suporta dezechilibre sociale și economice.
   Aceste calități diplomatice pot fi transferate și în viața de zi cu zi și beneficiile în aparență să facă intervenția dăunătoare și problema distructivă.Inclusiv mass-media folosește și promovează ideea de pacificator prin intermediul emisiunilor ce-și propun  să facă pace între persoane care se ceartă.Însă problema nu doar că nu se rezolvă, dar se și agravează.
    Cine se identifică și face exces  de noțiunea de pacificator nu urmărește pacea celor din jur cât își proiectează propriile nemulțumuri, probleme și frustrări asupra lor.Cu alte cuvinte, toate trăirile interioare  negative resimțite de către el le va căuta în jur și prin încercarea de a le rezolva problemele va dori de fapt să-și rezolve propriile situații.Nu este o modalitate corectă și eficientă de a-ți rezolva problemele, însă în lipsă de altceva sau din necunoștință de cauză  acționează prin terțe moduri.
    Atât de grave și adânci sunt problemele unor oameni, încât fac din personajului pacificator-o manie.Uneori pur și simplu nu pot să nu intervină și imediat își pun la dispoziție timpul și energia. Fără ca cineva să le ceară ajutorul se încarcă cu responsabilitatea de a rezolva coflictul.Fie că doi oameni nu-și mai vorbesc de mult timp, că mamă și fiică nu cad de acord în educarea copiilor/nepoților, că un cuplu trece prin momente tensionate și sunt aporape de despărțire, că șeful și angajatul nu au puncte de vedere comune cu privire la noile schimbări...pacificatorul este mereu acolo și nu dorește altceva decât să amelioreze situația.Nu contează care este situația conflictuală, contează că acea situație pare să-l fi așteptat pe el-pacificatorul.Și în majoritatea momentelor, consecințele sunt negative.Uneori pentru el însuși alteori pentru cine se încrede în ajutorul său și de multe ori pentru toți.Pentru el conflictele sunt necesare pentru că este unicul său mod de a se hrăni.
    Conflictele sunt într-adevăr necesare pentru a rezolva o situație sau o problemă și pentru a clarifica ceva cu scopul de a evolua și a trece la pasul următor.Însă sunt constructive când sunt rezolvate de persoanele implicate în mod direct și de altele când cei implicați solicită asta.
    Deși dureroase, conflictele servesc la detensionare, evoluție, rezolvare, aprofundare,maturizare, clarificare, înțelegere sau lămurire de situații, probleme, idei, noțiuni, stări și trăiri.Pacificatorul nu vede dincolo de conflict nimic altceva decât propriile proiecții(uneori distorsionate) utilizându-l ca pe un pansament propriului suflet.Nu înțelege nevoia celorlalți de a-și urma propriile instincte și de a le rezolva cu propriile unelte. Nu cunoaște nici că oamenii trebuie să fie responsabili de propriile acțiuni și decizii pentru a și le putea asuma.Nu știe că oamenii au nevoia de a da dovadă de maturitate, iar rezolvarea conflictelor sunt o dovadă.Nu crede că certurile și modalitățile de soluționare stimulează capacitatea individuală de înțelegere, de reflectare și comunicare.În acest fel va căpăta experiență pe care o va folosii în alte situații.Pacificatorul nu face altceva decât să inhibe nevoile celor din jur pentru bucuria lui de a ști că a rezolvat problema cuiva.
   Egoismul este o latură bine definită în personalitatea lui, pentru că vrea să conteze el mai mult decât problema în sine și dorește toată atenția.
   
    Oricât de mare ar fi o ceartă nu  interveni decât dacă ți se cere ajutorul din ambele părți.În aceste situații nu este vorba despre nepăsare, ci de respect.Certurile trebuie să-și urmeze propriul curs dat de către protagoniștii săi în timpul și ritmul dorit de aceștia. Pentru că oricât de repede și bine pare că a rezolvat pacificatorul situația, cei implicați se vor întoarce rapid la   situația generatoare de conflict sau la starea tensionata de dinainte.Acesta este un semn că cei doi nu au clarificat bine problema și nu au dat importanță în profunzime.
    Este bine de respins astfel de persoane care își însușesc profilul de pacificator.Făcându-l să iasă din acest rol faceți bine unui conflict care de acum va putea fi rezolvat corect și fără să mai aibă ramificații și complicații.
   
   

joi, 4 aprilie 2013

Conflictele interpersonale și nu numai

   Conflictele sunt inevitabile,
        certurile se pot evita.
Conflictele există în orice tip de relație și orice fel de grup, organizații sau națiuni. Sunt de altfel inevitabile iar motivele sunt varii:de la diferențe de educație, cultură, religie, la modul de a vedea viața, a crea principii și ghida după anumite valori. Dar dacă tot nu sunt evitabile măcar  pot fi ameliorate, canalizate constructiv pentru a permite tuturor să se simtă egali.Însă, din tot desenul conflictului, acesta este cel mai greu de depășit:concilierea.
Cele mai sensibile conflicte sunt resimțite într-o relație de cuplu, pentru că interesele comune afectează calitatea vieții amândorura(uneori și ale copiilor). Spre exemplu, dacă Maria dorește să-și petreacă vacanța la mare, iar soțul ei la munte, avem de-a face cu un conflict.Concilierea într-un mod cât mai plăcut este modalitatea prin care s-ar putea rezolva situația. Însă nu-i ușor pentru nimeni, mai ales dacă nu am învățat asta de copii.Apoi, intră în discuție și alți vectori (indirecți) cum ar fi: orgoliul, nevoia de  ultima decizie, banii etc. Așadar situația se poate complica și rezolvarea ei se amână, iar tensiunea se prelungește.
    Nu foarte departe de conflictele între cupluri sunt și conflictele între națiuni. O țară dezvoltată din toate punctele de vedere, care poartă un război cu o alta  inferioară, vrea de fapt să comunice ceva: că este o țară cu un cuvânt de spus, liberă, puternică, superioară,bogată;iar prin atac lasă să se înțeleagă faptul că  îi desconsideră și că sunt capabili să le arate asta.
   Tocmai de aceea, de-a lungul timpului războaiele și orice alte tipuri de luptă erau la modă și li se acordau valoare. Și atunci ca și astăzi se comunică prin lupte puterea, hotărârea, bogăția, agresivitatea, apărarea, ingeniozitatea etc. Singura mică diferență este că astăzi războaiele s-au modernizat și luptele de multe ori sunt ceva mai simbolice (dacă se poate spune așa). Dacă până nu de mult se ucidea parte din armată pentru a o împuțina și a-i reduce apărarea pentru a-i face vulnerabili și ușor de atacat și cucerit, astăzi se iau ostatici  pentru a crea presiune psihologică cu ajutorul căreia se crește vulnerabilitatea adversarului făcându-l ușor de atacat și cucerit(poate mult prea mult).
   Istoria omenirii este parte din noi toți.Este un trecut al nostru care a construit prezentul nostru din multe puncte de vedere. Doar că uneori s-a pus mult prea mult accent pe lupte, războaie, bătălii și cuceriri  decât pe ceea ce  însemnă ele.
     Așadar, se învață încă din școală că rezolvarea unui conflict se face prin luptă, că pentru a căștiga un drept trebuie să te impui (să ataci), că penru a rămâne cunoscut trebuie să te sacrifici, să fi erou și să mori.
   Nu cred că vreo carte de istorie sau vreun istoric ar putea învăța cititorul cum s-ar fi putut evita un conflict, cum de altfel nu știm cum ar fi putut câștiga ambele tabere altfel decât luptând.
    Cercetările din psihologia socială arată că într-o luptă câștigă doar unul, însă dintr-o alianță câștigă ambii (și câștigă mult mai mult).
    În organizațiile de astăzi se pune oarece accent pe raportul conflictual pe care îl studiează îndeaproape pentru a perfecționa modul în care se poate rezolva, dar și pentru a-l face avantajos pentru toată lumea.
    Rezolvarea unui conflict nu este treabă ușoară nici pentru specialiști. După lungi studii, au concluzionat că, dacă se înțeleg câteva principii, se pot face pașii importanți.
 
    1.Înțelegerea diversității: antagonism sau complementaritate?
 
Multe din conflicte (dacă nu chiar toate) pornesc de la incapacitatea de înțelegere și acceptare a diferențelor de cultură, religie, statut, bogăție.Se consideră că diferențele trebuiesc combătute pentru că adevărul nu poate fi decât unul singur.Dacă diferențele se confundă cu antagonismul, legea complementarității nu și-ar mai avea rostul. Însă și-l are.Pentru că, atunci când două lucruri sunt diferite se pot completa și rezultatul este mai bogat. Și se stabilește și un echilibru.

2.Exprimă conflictul

     Am  înțeles cu toții că se preferă violența și agresivitatea pentru a rezolva un conflict, dar nu știu câți am înțeles că așa  nu se câștigă foarte mult. Este adevărat că și prin luptă se exprimă un conflict, dar dacă el se poate face într-un mod asertiv oare nu este mai economic? Se consumă infinit mai puțin timp, energie, resurse iar câștigurile sunt mari.Efectele pozitive ale asertivității sunt recunoscute de multe științe mai ales de către medicină, care încurajează exprimarea dorințelor, plăcerilor, nevoilor într-o manieră pozitivă pentru că mențin sănătatea corporală și mentală. Psihosociologii vin în spijinul acestei teorii adăugând că asertivitatea ajută și la îmbunătățirea vieții de relație ( relație atât cu sine cât și cu ceilalți).

 3.Gestionează constructiv conflictele

     Nu este sănătos de gestionat conflictele în mod negativ/violent, însă nici să le îndrepți către tine nu este corect. Orice om are tendința de a se enerva, agita, reacționa agresiv. Să nu exteriorizezi aceste trăiri presupune să le îndrepți către sine, iar foarte multe trăiri înmagazinate vor trebui la un moment dat expulzate.Iar această expulzie va fi mai mult ca sigur una violentă și nu aduce beneficii nimănui.
    Pentru e te bucura de avantajele unor decizii corecte trebuie să evaluezi liber și degajat în ce situație te afli și care ar fi cea mai bună modalitate de acționare.Până la punctul de a alege trebuie să fi aplicat unul din pașii de mai jos:

Primul pas : nu dramatiza!
    Dramatizarea este un act sau mai bine zis un produs specific culturii patriarhale. De mult, când bărbații plecau la vânat, femeile rămase acasă alături de copii aveau tendința de a crede că întârzierea lor se datorează uor  tragedii.Erau însă îndreptățite să aibe astfel de idei pentru că nu aveau posibilitatea de a afla repede și concret ce s-a întâmplat și nu aveau posibilitatea să verifice. În plus, erau plecați la vânătoare într-o luptă directă și grea cu diverse animale feroce.Temerile lor erau de cele mai multe ori adevărate, iar asta le menținea tensiunile și dramatizările.
    Ierarhiile autoritare, religia conservatoare, orgoliile și teama de a pierde controlul au dus mai departe aceste trăiri care în aparență erau simple și nevinovate, dar și îndreptățite și justificate.În  societatea patriarhală se ucidea și pentru o privire și erau interzise gesturi care arătau afecțiune sau compasiune.
    Oamenii au evoluat și o dată cu ei s-au creat societăți, culturi și civilizații.Doar că în așteptare și tensiune oamenii și-au păstrat această tendință de a dramatiza. Nimic grav dacă acest mic act nevinovat nu ar bloca acțiunile și nu ne-ar ține ocupați de la a rezolva problemele și implicit conflictele.
   Am să specific un mic amănunt și anume faptul că noi oameni avem o anumită reacție- predestinată aș spune- în fața unei probleme și aceasta nu este deloc întâmplătoare. Pentru că noi am învățat-o de la mamele noastre. Cu alte cuvine, reacția pe care mamele noastre o avea cu noi când făceam vreo prostioară, o avem și noi când avem orice conflict și cu oricine ( cu mici excepții).
    Reversul dramatizării este umorul sau autoironia. Când problemele sunt foarte grave sau tragice este normal să reacționăm și să tratăm situația ca atare ( la o înmormântare nu se ironizează și nu se spun glume cum la o nuntă nu se plânge în hohote).
   Însă în multe situații este sănătos și  recomandat nu doar de psihologi ci și de medici-să râzi! Chiar dacă pare hilar, lipsit de seriozitate, imatur sau nenatural este mai bine să râzi sau să zâmbești pentru a nu ”ajuta” sistemul nervos să se blocheze și implicit să împiedice luarea de decizii. Poate ai auzit vreodată cel puțin o persoană care povestește că într-o situație X a văzut negru în fața ochilor. Ei bine știe bine acea persoană ce spune pentru că ea de fapt s-a lăsat pradă emoțiilor negative, a dramatizat și nu a mai putut vedea nimic altceva decât problema din acel moment.Cu siguranță în acel moment persoana respectivă nu a putut lua o decizie și deci nu a rezolvat problema.Cel mult a putut fi violent, agresiv sau să plece.
    Umorul cu limită și micile ironii ne scot dintr-o criză mai repede decât credem și o fac într-un mod elegant.
   
   Al doilea pas:comunică

    De câte ori nu ai auzit acest îndemn:comunică!? Știu că de multe ori pentru că este și normal.Este atât de important în orice să comunicăm încât nu s-au terminat studiile asupra beneficiilor și importanței sale.Nu doresc să discut prea mult despre ceea ce înseamnă comunicarea, dar doresc să fac o analogie între comunicare și iceberg pentru a evidenția dintr-o altă perspectivă (mai distractivă) sensul și importanța sa(accesează linkurile pentru aprofundare: Cate ceva despre comunicare și/sau Arta de a comunica)
    Compar o  situație conflictuală cu un iceberg care are mare parte din el sub nivelul apei, deci nu se observă și o mică parte deasupra. Partea de sub apă ar fi experiențele, evoluția, caracterul, temepramentul, modul de a înțelege și vedea viața ale unei persoane. Partea de la suprafață ar putea fi comunicarea. Fiind atât de puțin la vedere-deci comunicând puțin- nu se poate ști cât este de mare sub apă-deci nu cunoaștem experiențele, caracterul și omul ca tot unitar. Iar asta împiedică oamenii să fie alături unul de altul.Dacă însă comunicarea ar fi mai bogată-partea mai mare din iceberg la suprafață- am comunica eficient, am exprima nevoile, arăta nemulțumirile, deci am  rezolva confruntările și am evita conflictele.

    În al treile rând:acceptă diferențele caracteriale

     O bună capacitate a comunicării cu ceilalți este o condiție necesară  pentru a gestiona eficient conflictele, însă alegerea de a colabora cu celălalt/ceilalți și de a rezona, ne aparține; însă vine la pachet cu ceva: diferențe de caracter și chiar de personalitate. Este normal să fim diferiți și nu este suficient doar să știm, iar dacă atunci când avem de făcut echipă cu o persoană foarte diferită de noi nu colaborăm constructiv, faptul este pierdut.
    În natură și în univers în general, figurează legi opuse care au menirea de a asigura continuitate lumii dar și de a menține un echilibru. Există pol sud și nord,stimă și dispreț, iubire și ură, frig și cald, noapte și zi etc. Nu este însă necesar a crea antagonisme din orice.Cele care ni le oferă natura își au scopul lor, cele create de noi, nu. Dacă lăsăm de o parte polaritățile vedem că ele pot face echipă și vom putea fi actorii propriei scene cu final fericit.Așadar, în loc de a crede că celălalt este opus nouă, mai bine am vedea că ne este complementar, că ne putem îmbina calitățile, că putem crea o echipă, iar beneficiile vor fi foarte mari.
   
    Oricât de multe sau puține puncte ar trebui să urmăm pentru a avea succes nu trebuie uitat din vedere un simplu fapt: comunicarea începe din copilărie, se dezvoltă prin exercițiu și se aplică în doi. Când comunicarea nu este posibilă în copilărie rămân carențe, omul nu se dezvoltă armonios ca personalitate și mai târziu va avea conflicte cu sine însuți.Și cine își dorește un conflict intrapersonal?

marți, 19 martie 2013

Când spun băieții: ”Adio, mamă!”?

   
    A fi femeie și a crește un băiat nu-i treabă ușoară. De-a lungul postărilor mele am adus în lumină această teorie în ideea de a-l aduce în prim-plan și pe el. E clar că existența lui și ceea ce devine trece prin noi femeile iar dacă noi femeile vom înțelege ce etape parcurge și cum evoluează, atunci vom admite cât de minunat este barbatul.Și-l vom iubi așa cum merită.
    Prima și cea mai importantă femeie din viața unui bărbat este mama. Ea este  pentru el siguranța, protecția și înțelegerea de care are nevoie orice copil fără excepții. Abia după vârsta de 3 ani, copilul, începe să observe că are ceva diferit față de ea: că el este băiețel iar mama femeie.Însă starea de bine care i-o conferă această ființă minunată îi stârnește gelozie și din instinct o acaparează.O vrea doar pentru el și știe sigur că atunci când va fi mare se va căsători cu ea (și se va căsători cu ea, dar sub alta formă: fata va semăna cu mama). Această perioadă, foarte delicată, are la bază complexul lui Oedip (vezi și http://psihologiasufletelornoastre.blogspot.it/2012/04/complexe-si-frustrari.html) care nerezolvat va ține bărbatul la acest stadiu din cauza nerezolvării lui.
    Ajuns la vârsta de 7 ani,băiatul începe să se desprindă singur de mamă, iar separarea durează uneori și toată viața. El își construiește identitatea masculină în opoziție cu cea feminină.Își conturează duritatea masculină în oglindă cu sensibilitatea feminină. Își urmează instinctele în contrast cu supunerea cerută  de mamă.
    Freud spunea că ieșirea de sub atașamentul mamei este o trăire intensă și perfectă doar dacă depășește momentul de gelozie față de mamă când ea este în compania tatălui.Este momentul delicat în care apare importanța tatălui în devenirea fiului ca bărbat.
   Chiar dacă pare că băiatul este rebel el de fapt exersează această nouă stare și ignoră mama. Până acum a fost copilul mamei, acum trebuie să devină băiat. Iar băieții sunt neastâmpărați, jucăuș, nu iau nimic în serios, sunt răi, ciufuliți, dezordonați, certăreți. Fapte pe care mama le respinge, însă așa înțelege el că se va detașa de ea: făcând în contrast la ceea ce ea îl îndeamnă. Pare un stereotip însă natura l-a creat cu un scop: acela de a-i defini și oferi posibilitatea de a-l caracteriza.
      La 13 ani, autoerotismul  favorizează autonomia masculină. Este o nouă latură pe care o capătă și care-l lămurește asupra puterii erotice de care dispune. Este și momentul când pleacă din cuib în căutarea de noi experiențe și nu orice fel de experiențe, ci experiențe erotice. Acum când este responsabil de producerea propriilor plăceri și când îl încearcă noi senzații  plăcute de euforie îi crește încrederea în sine.Mama nu mai este unica sursă de producere a plăcerii. Doar sentimentele de culpabilitate și de tristețe față de mamă îl mai întorc la cuib. Și încă mai are nevoie de ea pentru că încă nu este pe deplin de matur să își construiască propriul lui cuib.Dar el o respinge pentru că simte că nu mai are nevoie de ea.
    Pentru că este la pupertate este și interesat de fete. Iar cum el este mereu neastâmpărat, jucăuș, nu ia nimic în serios, e rău și ciufulit, dezordonat și certăreț...este și mereu respins de ele așa cum și mama o face. Aceste ele seamănă cu mama iar refuzul lor nu este tocmai plăcut,ci din contră îi stârnesc ură și îl constrâng.Poate apărea complexul de inferioritate pentru că este într-o altă perioadă delicată în care trebuie să se schimbe și să evolueze pentru că înțelege că a fi mereu respins nu este bine și puterea lui erotică nu ar mai avea pentru cine să o folosească. Mama îl primește oricând în cuibul ei, ea îl place oricum chiar dacă uneori îi respinge acțiunile și felul de a fi.
   Spre sfârșitul pubertății, băiatul își găsește inspirație în mamă.Devine mai puternic și are mai multă voință de a evolua și de a schimba felul lui rebel și neglijent. Mama este prima care observă și cea mai subtilă schimbare și din nou îl place ți-l apreciează. Se simte din nou iubit și apreciat. Se simte în siguranță, protejat și înțeles.Ca în copilărie.
   Este mai pregătit să se avânte din nou cu elan către noi cuceriri, noi experiențe și noi trăiri. Începe să iubească și să se teamă. Simte și trăiește atât de multe încât devine confuz. Pierde controlul și rândul  experiențelor, iar asta îl contrariează, îl obosește, îl face irascibil și din nou nesigur. Femeile nu sunt ceea ce credea el de la mama lui că sunt.Ele nu-l primesc înapoi oricând și nici nu-l plac oricum. Nu observă și nu-i apreciează schimbările și evoluțiile în bine. Cer mereu de la el câte ceva și nu au răbdare.
    Este din nou dezarmat și mai confuz ca niciodată. Mama  nu l-a învățat subtilitățile feminine, sensibilitățile lor, micile secrete și nevoia feminină de a respinge un băiat doar din plăceri nevinovate. Îi reneagă locul important în viața lui ca băiat și o critică.dintr-o dată nu mai este perfectă și nici bună. Însă el se va întoarce la ea. Iar mama  neobosită îl primește.
     Pe când el își duce propriile lupte interioare, descopră că rivalul cel mai mare din viața lui- tatăl- este de fapt mai mult decât un aliat.El are deja experiența conviețuirii cu o femeie și este momentul în care acesta pătrunde în diada mamă-fiu. Rolul jucat de tată în viața tânărului fiu trebuie să fie unul ferm și jucat nu față de fiu cât față de mama acestuia care îi este soție și cu care doar el formează un cuplu. Băiatul este nevoit să renunțe la exclusivitatea pentru mamă și începe adevăratul proces de desprindere.
   Alt rol jucat de tată este de a întări masculinitatea tânărului băiat.Tatăl joacă acum cel mai important rol al său din întreaga evoluție a fiului:  trebuie să fie exemplul cu care băiatul să se poate identifica.Reprezentându-se ca băiat, se poate sustrage mamei.
    Cînd vedem cât de important este tatăl, înțelegem cât de mari sunt consecințele absenței sale: constituirea cuplului mamă-fiu (vezi și http://psihologiasufletelornoastre.blogspot.it/2012/03/relatia-mama-fiu.html ), locul tatălui luat de către fiu, persistența influenței mamei, dificultatea băiatului de a se maturiza afectiv și sexual.
    Pentru a-și dobândi virilitatea, băiatul trebuie să părăsească universul feminin. Timp de 9 luni a trăit în pântecele ei, apoi 7 ani printre fustele sale. Unele femei l-au scufundat în feminitate, altele l-au inhibat, altele nu i-au arătat modele masculine.Iar el cumva, va trebui să i se opună, să o refuze și să persevereze.    
   Tatăl este cel care-l învață cum să se poarte cu o femeie, care îi sunt micile secrete, cu ce arme să lupte, cu ce vorbe o poate cuceri, unde să-i caute în suflet pentru a o îndupleca. Băiatul se confruntă cu subtilitățile, cu răbdarea, cu calmul, cu înțelepciunea. Se ajută de farmec, de masculinitate, de șarm și  tandrețuri. I se dezvoltă simțuri subtile, noi viziuni și înțelege noi perspective. Poate chiar și să vadă prin ochii unei femei. Acum a devenit acel bărbat minunat de care orice tată ar fi mândru. Iar un bărbat minunat este mereu pregătit să-și construiască propiul cuib(însă sub atenta supraveghiere a mamei) pentru că abia acum face parte dintr-o nouă generație.
   Așadar, dragi femei...iubiți bărbatul minunat!Caci a trecut prinr-un lung și emoționant șir de schimbări...

miercuri, 6 martie 2013

Dragostea pasională și alte tipuri

 
 Ce este dragostea pasională? Este oare o stare emoțională tumultoasă ce conține  ”tandrețe și atracție sexuală,exaltare și durere , anxietate și destindere, altruism și gelozie” (Berscheid și Walster,1978,p 177).
   Dragostea pasională presupune atenție maximă la persoana iubită, reacțiile comportamentale scapă de sub controlul rațiunii , dragoastea este oarbă, defectele se convertesc în calități, distanța față de celălalt este trăită cu teamă, teamă ce devine obesivă și intensifică dorința de a trăi cât mai aproape de celălalt, de a primi dovezi ale iubirii.
   Faptul de a te simți îndrăgostit este unul comun și este ceva pe care îl învățăm de mici copii (”Albă ca Zapada”, ”Cenușăreasa” etc) și deci pentru care ne pregătim și la care visăm.Ne formăm o părere și un ideal, un imaginar și o așteptare cu care ne obișnuim să trăim, iar în momentul în care se concretizează ținem cu tot sufletul să fie pentru totdeauna (așa cum ni se spune la finalul poveștilor: și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...). Această dorință acerbă ne transformă dragostea în dragoste pasională în care nimeni și nimic nu mai contează, în care nicio variabilă nu-și mai are locul iat momentele de mici neplăceri sunt simțite ca drame și trăite cu deznădejte. Atitudinea devine una posesivă  și predomină teama obsesivă de a nu pierde persoana iubită fapt ce crește preocuparea de celălat mai mult decât ar putea fi nevoie.
    Dragostea este trăită de către toți oamenii acestei lumi în atâtatea moduri, cu atât de diverse intensități, sub atâtea zeci de contexte socio-culturale, încât a defini dragostea este ceva imposibil;iar a face distincția între feluri ale dragostei și a stabili limitele este ceva divin.Iar dragostea pe care încercăm noi astăzi să o definim și pe care o și simțim nu a foat așa de la început. La bază dragostea este un fenomen universal cu valoare de reproducere.Rașionamentul ar fi cam acesta: o femeie cu un bărbat formează o pereche pentru a se reproduce și perpetua specia. Doar evoluția omului a adus în acest context și o altă latură a sa: aceea de a avea grijă de celălalt; iar asta se poate numi dragoste.
    Partenerii pot fi legați și de un alt tip de dragoste: dragostea companională. Aceștia se iubesc însă într-o intesitate controlată,echilibrată, rațională, practică. Cei doi se susțin reciproc, se înțeleg și se tolerează. Își construiesc o relație bazată pe încredere iar viețile lor se împletesc aproape perfect. Problemele întâmpinate le rezolvă comunicând asta după ce disting gravitatea lor.Deși acest tip de dragoste pare opusul celei pasionale nu este așa. Ci mai degrabă o completare. Iubirea pasională poate fi resimțită de mulți, iar după ce văpaia dispare rămâne acestă dragoste companională care face relația să dureze mai mult și care sudează perechea.
    Într-o altă ordine de idei, dragoastea pasională este resimțită la începutul relației, iar dacă nu se sfârșește se transformă în ceea ce se numește dragoste companională.
    Studii făcute pe populație americană au descoperit că omaneii definesc și alte tipuri de dragoste: dragostea posesivă (este o dragoste pasională însă cu trăiri mult mai intense); dragoste pragmatică ( partenerii se aleg după anumite criterii pentru a pune bazele unei relații în care se satisfac nevoi materiale); dragostea altruistă ( dăruirea de iubire necondiționată și fără a aștepta nimic în schimb); dragostea ludică ( în care relația este considerată un joc, un mod de a etala puterea și de a câștiga; acest tip de dragoste nu durează mult timp, ci doar până când unul dintre parteneri se plictisește sau devine greu; de aceea mulți psihologi nici nu o consideră un tip de dragoste pentru că sentimentul în sine nu există).
     Alți psihologi consideră că nu trebuie categorizată dragostea și că aceasta ar conține oricum anumite dimensiuni comune doar că variază de la un cuplu la altul, de la o religie la alta, de la o vârstă la alta ș.a.m.d.
   Stenberg (1988) a propus un model triunghiular al dragostei iar acesta cuprinde: intimitatea- sudura sufletească, preocuparea față de celălalt, înțelegerea, respectul și valorizarea celuilalt; pasiunea-aspectele romantice ale iubirii, atracția fizică și sexuală; latura decizional-implicațională- centrată pe cognitiv, pe reprezentarea relației, pe colaborare, implicare, pe decizii și hotărâri.
   Cuplurile care reușesc să mențină triunghiul echilateral tind să fie cele mai stabile în timp. Să fie oare așa?
   

luni, 25 februarie 2013

Lenea socială


   Max Ringelmann, un profesor francez a realizat un experiment pentru a evidenția eficiența individului în grupuri în realizarea diverselor sarcini în agricultură.Rezultatele au fost uimitoare iar psihologii sociali au dorit să reia experimentul.
    Ringelmann a pus un grup de muncitori agricoli să tragă de o funie și a măsurat cu dinamometrele forța cu care ei trăgeau. Aceași muncitori au fost măsurați și individual la aceași sarcină.
    El a constat imediat că atunci când o persoană este pusă să realizeze singur o sarcină depune mai  mult efort decât atunci când este în grup.Ba mai mult, în grup, forța depusă de fiecare persoană se diminuează pe măsură ce numărul de membrii din grup crește. Altfel spus, cu cât sarcina se împarte la mai multe persoane cu atât forța fizică individuală este mai mică.
    Efectul Ringelmann sau ” lenea socială”  cum a fost denumit mai târziu de către psihologii sociali se referă așadar la reducerea efortului individului ca urmare a creșterii numerice a grupului.
    Cercetătorii contemporani din domeniul performanței au sugerat că efectul Ringelmann are două explicații posibile:
1)Lipsa de coordonare- în condițiile de grup indivizii se pot încurca unii pe ceilalți trăgând de aceași funie.Din cauza celorlalți ei nu pot să tragă la fel de bine ca atunci când sunt singuri;
2)Pierderea motivației-această explicație are cauze psihologice și  aproape imposibil de elucidat. Tot ceea ce se poate spune este că indivizii pur și simplu nu sunt motivați să tragă cât de tare pot de funie considerând că o pot face ceilalți, iar ceilalți consideră la fel și așa mai departe.
   Ulterior, psihologi renumiți de la universități de prestigiu au reluat experimentul dorind astfel să clarifice această cauză psihologică:lipsa motivației. Însă cu orice experiment făcut se întărește ideea că individul depune mai puțin efort atunci când este în grup și mult mai mult efort când este singur. Și deși cauza lipsei de coordonare este importantă cea a lipsei motivației este de departe principală.

marți, 12 februarie 2013

Arta de a asculta

   Ascultă și vei fi ascultat! 
 
O deviză și un principiu pe care credem că le stăpânim.Stă însă în caracterul omului de a-și însuși valori, principii, idei și chiar filosofii de viață pe care în realitate nu le are sau pe care pretinde că le deține.
 
   Comunicarea este o dimensiune fundamentală în orice tip de relație, iar când nu se realizează în mod optim pot apărea probleme unele chiar serioase.
    Sunt foarte multe erorile în comunicare și cele mai frecvente sunt însăși lipsurile provenite din faptul că nu se  comunică deschis, sincer și se preferă a ține  ideile, emoțiile, nemulțumirile în interior ( fenomen cunoscut și sub numele de interiorizare) din motive de teamă ( ”Dacă i-aș spune m-ar respinge”), de slăbiciune (” Nu pot spune NU ), din orgoliu ( De acest lucru trebuia să-și fi dat seama singur/ă).
   O altă eroare este aceea de a te exprima vag sau la modul general punându-l în dificultate pe celălalt în a înțelege mesajul. Uneori se întâmplă ca celălalt să înțeleagă un alt mesaj chiar și atunci când ideea expusă a fost clară, concisă și la obiect. Deci...cu atât mai mult atunci când este vagă și fără precizie. Este clară necesitatea transmiterii unei idei cât mai clare și concise.
 
   Însă una din erorile frecvente și delicate este aceea a lipsei capacității de a asculta!
   Comunicarea este un proces foarte simplu prin care  exprimăm o idee sau o dorință unei alte persoane folosind un mijloc de comunicare prin intermediul limbajului (limbajul nu doar verbal ci și nonverbal).

  COMUNICARE = EXPRIMARE + ASCULTARE

Așadar, din nevoia  de a comunica ceva exprim o idee și ascult efectul ce l-am produs (sau rezultatul). Dacă se întămplă să comunic exprimând ceva fără a asculta este simplu de înțeles că am comunicat pe jumătate. Imaginați-vă două echipe de fotbal pe teren. Ce s-ar întămpla dacă ar juca doar o echipă și ar ține mingea numai și numai la ea. Cealaltă echipă devine fără voia ei spectatoare la propriul joc.Bineînțeles că jocul nu este corect și că nu se respectă regulile.Nici un învingător nu va fi.
     Dacă în astfel de situații se poate respecta adversarul și i se dă șansa de a fi partener la un joc, atunci de ce și în alte situații nu se întâmplă la fel?
  
În teoria tradițională a comunicării, exprimarea și ascultarea sunt faze distincte în care unul vorbește și celălalt ascultă și bineînțeles rorurile se pot inversa.Această inversație de roluri este foarte importantă și poate fi considerată ca o terță componentă mascată, care nu este la vedere și care prelungește ideea de comunicare și înțelegere. Pentru că ascultând (deci tac) reușesc să văd reacții, am posibilitatea să observ, să realizez ceea ce ai înțeles despre ce am vorbit, să văd expresiile și să deduc ceea ce ar trebui făcut pe mai departe. Tocmai de aceea ascultarea face circuitul comunicării complet.

Unii psohologi experți în comunicare au comparat exprimarea și ascultarea cu simbolul taoist Yin și Yang (principul feminin pasiv și principul masculin activ).
 
Să ne imaginăm jumătatea albă ca fiind exprimarea și jumătatea neagră ascultarea; în jumătatea albă este o mică părticică neagră ce ne indică ideea că în timp ce exprimăm ceva putem și asculta așa cum în jumătatea albă există o părticică neagră ce indică desigur că în timp ce ascultăm exprimăm cu siguranță ceva.

   Foarte mulți profesori universitari alături de ucenicii lor au arătat în nenumărate rânduri prin multe experimente că fără comunicare nu se poate și mai ales noi oamenii nu ne putem detașa de această componentă.Chiar și când nu ne dorim să comunicăm ceva de fapt comunicăm:că nu dorim ceva! (în acest caz să comunicăm). Acest mic paradox și-ar avea explicația în faptul că oamenii asociează comunicarea cu vorbirea, cuvintele și scrisul.
 
   Ascultarea
 
      În termeni comuni ascultarea este o activitate din spectrul auzului și dedicat sunetelor și cuvintelor.Ascultarea presupune decodificarea unor coduri și semnale pe care le primim prin diverse canale (aer, scris, desene, semne ce reprezintă diverse concepte).
  Ascultarea presupune îndreptarea atenției către cel care exprimă, iar ceea ce exprimă vine prin mai multe moduri ( cuvinte, voce, tonalitate, postura corpului, mișcările ochilor etc).
 
   Pentru a ști dacă într-o anumită situație asculți într-adevăr poți face un mic exercițiu: când te afli în fața unei persoane care îți exprimă ceva pune-ți câteva întrebări:
1)Ce vrea să exprime această persoană cu adevărat? Unde vrea să ajungă? La ce se așteaptă de la mine?
2)Cum se simte în interior? Ce emoții și sentimente o/îl înceracă?
3)Am înțeles într-adevăr ceea ce vrea să spună?
 
    După cum se poate deduce a asculta nu este ușor.Sau cel puțin nu la fel ca a exprima. A asculta presupune atenție și deci efort dar și foarte mult exercițiu. Este adevărat că trăim într-o societate unde nu suntem învățați să ascultăm ci doar să exprimăm. Nu învățăm ascultarea nici la școală nici în familie și avem șanse maxime să transmitem mai departe aceleași obiceiuri.Avem însă posibilitatea de a întrerupe cercul printr-o practică constantă.
 
Câteva defecte ale non-ascultării
 
-te lași distras de gânduri ce nu au legătură cu ceea ce asculți ( îți imaginezi ceva, visezi,încerci să faci conexiuni cu privire la unele evenimente de ieri despre ce ai fi putut face și ce consecințe ar fi avut etc)
-încerci să combați pe loc o problemă înainte de a avea toate datele ei și a lăsa puțin timp la dispoziție pentru a face un plan și a anticipa unele posibile răspunsuri sau reacții; în loc de a combate este mai eficinet să te concentrezi pentru a înțelege ceea ce ți se comunică;
-declari plictisitor un argument și exprimi pe moment dezacordul chiar și la nivel non-verbal (răbufnești,caști,clatini din cap în sens negativ, te încrunți);
-te entuziasmezi sau te contrariezi pentru o parte a problemei pierzând din vedere semnificatul general al unei conversații;
-oferi semnificație mai mare cuvintelor decât semnalelor non-verbale (privirea, gestica, expresia feței, postura, tonul vocii etc);
- te focalizezi doar pe conținutul explicit al mesajului proiectând valențele sale emoționale și implicațiile către planul relațional
 
 
    Ascultarea activă
 
Cum am scris mai sus, ascultarea reprezintă principiul Yin și deci este feminină și pasivă presupunând receptivitate. Nu este complet doar atât.Experimentele o spun.Este mai bine decât a nu asculta, dar pentru ca ascultarea să capete forma ideală este nevoie de o anumită strategie activă(partea albă din jumătatea neagră) pentru a îmbunătății legătura cu celălalt făcându-l să se simtă ascultat (așa cum și tu îți dorești să fi) și obținând mai multe informații utile și o mai bună înțelegere.Acest mod de a asculta este numit de către specialiștii în comunicare sub denumirea de ascultare activă iar strategiile sunt de trei tipuri:
1.manifestarea interesului;
2.cererea de informații;
3.semnale de înțelegere.
 
   1.Manifestarea interesului punctează o instaurare a unui contact direct cu interlocutorul pentru a demonstra atenția. În timp ce el vorbește tu îl asculți. Practic și concret acest lucru se concretizează prin:
-a ține un contact vizual ( a privi interlocutorul în ochi, dar nu foarte fix );
-a utiliza limbajul corpului ( a sta cu fața către cel ce vorbește, a exprima o mimică facială ce denotă interes, a te apleca către celălalt);
-redu la minim distrațiile (a nu privi ceasul, a nu te legăna, a nu te scărpina în cap, a nu te juca pe telefon)
 
 2.Cererea de informații poate fi foarte utilă pentru a înțelege mai multe idei dar și unde vrea să ajungă persoana respectivă. Sunt nenumărate motive pentru care această strategie este bine de urmat și exemplific aici câteva:
-invitație la un început de conversație (uneori servește la a sparge ghiața sau la a anima dialogul; te poți ajuta de fraze precum: ”Îmi povestești puțin...” , ”Ce crezi despre?...”, ”Aș vrea să știu opinia ta...”
-întrebări generale (aceste tipuri de întrebări lasă loc de răspunsuri elaborioase)
-întrebări precise (au în vedere fapte și detalii care interesează cel mai mult și care ajută interlocutorul să lămurească anumite aspecte;te poți ajuta de fraze precum: ”În ce sens tensiunea din acel grup te afectează?”)
-semnale de încurajare (se poate face cu ajutorul unor simple cuvinte: ”A, da?” , ”Desigur”; sau cu ajutorul unor gesturi sau alte semnale verbale: priviri, aprobări cu capul).
 
3.Semnale de înțelegere  servește la a reduce bariera ce se află inevitabil între două peroane mai ales între acele persoane care abia se cunosc. În acest fel se elimină obstacole în comunicare  și permite clarificarea rapidă a eventualelor probleme.Iată câteva exemple:
-rezumare și parafrazare ( se referă la a concluziona cele spuse de către emițător prin reluarea ideii dar cu propriile cuvinte;în acest fel se poate afla dacă cel ce a ascultat a înțeles bine iar cel ce a transmis ideea primește acest mesaj și deci are confirmarea că poate merge mai departe cu ideea;este o confirmare că ”ascultătorul” chiar a ascultat și este interesat )
-rezonare emoțională și empatie (este foarte important să înțelegem cuvintele și sensul lor însă în completare trebuie să înțelegem și emoțiile și sentimentele celuilalt;te poți ajuta de fraze precum: ”Am impresia că te simți intimidată”, ”Te văd tulburat”, ”Înțeleg că îți este teamă” )
 
      Ei bine ascultarea este un proces dificil, dobândit prin imitație și perfecționat prin antrenament. Este nevoie de voință și...muncă...multă muncă.
  Așadar comunicați, exprimați și ascultați!